Zambetul lui Rose

Alaturi de alte intrebari despre existenta, intrebari pe care mi le pun zi de zi, a venit si aceasta intrebare, mai stim sa zambim? Si daca da, de ce  ne lasam coplesiti de tot ce ne inconjoara si uitam totusi sa radem…sa zambim?

“Candva, intr-o lume atat de aglomerata, intr-un oras ce se cufunda in timp, ratacea o fata, numele ei era Rose, Rose n-avea parinti, nici frati, statea cu o matusa de-a ei, de curand implinise varsta de 21 de ani, si se hotarase sa-si ia viata-n maini si astfel intr-o dimineata cand matusa ei era plecata pana la piata din oras pentru niste cumparaturi, si-a umplut un rucsac repede cu haine, i-a lasat o scrisoare si a plecat. A plecat pentru ca simtea ca trebuia s-o faca, stia ca venise momentul sa isi vada de drumul ei, ratacea Rose prin oras, toata un zambet, parul blond i se misca precum valurile in adierea vantului, si in ochii ei albastri se rasfrangea bucuria vietii. Avea o rochie alba pana-n pamant, si cu sandalele-n mana mergea agale, vroia sa simta pamantul sub picioare, sa simta caldura ierbii, era singura intr-o lume plina de oameni tristi.

La un moment dat vede un parc, se duce si se aseaza langa un copac, pe iarba, isi pune rucsacul si sandalele langa, si incepe sa se gandeasca ce va face de acum inainte, ca deja era un om matur, si trebuia sa se descurce, avea niste bani stransi, ii ajungeau de chirie, in rest planuri nu prea isi facea, traia clipa.

Statea Rose si se uita in jurul ei, pentru ca nu mai avusese pana acum ocazia sa priveasca lumea in ochi, era de-acum libera, era doar ea si-atat, statea rezemata de copac si privea cu o sete aparte toti oamenii care ii treceau prin fata ochilor.

Sta se uita, la unul, la celalalt, cate o batranica mai trecea aplecata, mergand incet si carand cu greu plase cu mancare, pe fata i se citea o intreaga viata, cativa tineri tinandu-se de mana, oameni simpli, barbati, femei, copii, veneau…plecau.

La un moment dat, cu stupoare observa ca nimeni nu era ca ea, ea era singura care zambea, se intristeaza pentru ca atunci isi daduse seama ca lumea nu este asa cum o vedea ea, oamenii erau tristi, privirea le era aplecata in jos, niciunul nu privea inainte ca si cum le era frica de ce le-ar fi fost asezat in fata ochilor.

Ochii le erau tristi, oamenii…erau doar niste marionete ale timpului, niste roboti, privirea le era atat de obosita, si in ea li se citea supararea, niciunul nu zambea, parca toti purtau niste masti.

Rose…ramasese uimita, privea cum toti cei din jurul ei mergeau grabiti, care vorbind la telefon si tipand, care certandu-se cu persoana de langa, parca toti erau intr-o fuga, nervosi, incruntati si aveau o privire foarte rautacioasa.

Lumea in care traise pana atunci fusese alta, tocmai de aceea plecase de acasa, pentru ca stia ca in lumea in care avea sa fuga si pe care avea s-o cunoasca, erau doar oamenii pe care ea si-i imagina, oameni fericiti, zambitori, oameni care se bucurau de fiecare moment, de fiecare clipa.

Insa…nu a fost asa, trecusera vreo  3- 4 ore, se facea seara de-acum, Rose isi lua rucsacul in spate, sandalele-n mana si se hotaraste sa caute un loc unde sa stea, se duce la un hotel, receptionerul un barbat de vreo 40 de ani, foarte serios, dar cu o tristete aparte in privire, ii ofera cheia de la camera, Rose plateste si se duce repede sa-si gaseasca usa pentru ca era foarte obosita, avusese o zi plina.

Ajunsa in camera, aprinde lumina, care palpaia, era un candelabru vechi, lumina usor galbuie arata doar conturul obiectelor din camera, totul era in umbra, trebuia sa te chinui putin sa observi detaliile.

Isi arunca rucsacul langa pat, se pune pe un balansoar vechi ca al matusii, ce scartaia usor, scoate o mapa cu foi, si incepe sa deseneze, cateva contururi fine, nu-ti dadeai seama ce vrea sa faca, ti se parea ca e o joaca, insa peste putin timp totul incepea sa prinda contur, Rose isi desena lumea ei, in care oamenii zambeau, in care tinerii se tineau de mana si-si recitau poezii in vazul tuturor, intr-un colt face un soare ca-n desenele din copilarie, un soare care parca iti dadea impresia ca zambeste.

In lumea lui Rose, zambetul juca un rol esential, oamenii prinsesera viata, li se descretisera fruntile, zambeau! Zambeau si se bucurau de tot ce-i inconjura, de-odata nu mai mergeau atat de grabiti, pana si batranica ce o vazuse in parc era mai fericita, un nepot ii cara plasele, iar ea ii spunea povesti de duca.

Deodata oamenilor li se citea pe chip frumusetea sufletului si fericirea pe care o afisau fara sa le fie frica, nu mai era o lume robotizata ci era plina de viata, de bucurie, era lumea pe care ea astepta de-atata timp sa o ia in brate, sa o intalneasca.

Se facuse destul de tarziu, incepea deja sa i se faca somn, termina desenul , ultimele detalii, se ridica si isi lasa mapa pe balansoar, isi aprinde veioza de langa pat si se pune sa doarma….. Va continua”

Morala: Stiu ca viata e dura, ca uneori uitam de noi insine doar pentru a  reusi sa supravietuim inca o zi, insa…e bine uneori sa stim sa zambim, sa fim fericiti atat cat putem in lumea in care traim, si sa nu ajungem sa ne facem o lume mai frumoasa desenata in creion.