A venit oficial iarna. Frunzele copacilor din Parcul bucureştean Titus Ozon şi-au terminat viaţa anuală şi au ajuns pe băncuţele parcului sau pe stratul foarte subţire de gazon, proaspăt tuns şi veşnic verde. Nimeni nu se apropie de ele, rămân pe loc, nebăgate în seamă. Rămân acolo pentru a înştiinţa omul călător sau pe cel melancolic că pe acolo a trecut toamna, a trecut un an, au trecut mulţi şi prea puţine s-au schimbat. Ele mor şi învie de fiecare dată după anotimpul rece.
Noi murim şi nu mai înviem niciodată însă mereu vom trăi prin copii noştri şi prin copiii copiilor lor. Eu vreau să trăiesc veşnic!
“Noi murim şi nu mai înviem niciodată însă mereu vom trăi prin copii noştri şi prin copii copiilor lor. Eu vreau să trăiesc veşnic!”
Foarte frumos spus.
Si adevarat.
Asta vreau eu şi asta o să realizez.
Da, exceptionala afirmatie.
Ciupanezule te-ai indragostit?
Ce-i cu melancolia asta?
Sunt îndrăgostit demult. Acum urc spre punctul culminant.
Iarna e cel mai tare anotimp, pentru ca marcheaza deopotriva atat un sfarsit, cat si un nou inceput. E anotimpul meu preferat, si e pacat ca inca nu si-a intrat in drepturi
Îşi intră în drepturi de pe data de 4.12.2009.
La 11:37 fix, punct, exact?