Cum v-ati simti daca ati fi oameni de Cro Magnon si, umbland prin stepa la vanatoare, cu speranta de a vana barem un iepure, ceva, care sa va tina de foame pana maine, v-ati trezi fata in fata cu o bestie enorma, neagra si paroasa, cu un corn urias pe nas si cu niste ochi mici, dar amenintatori, care se uita la voi cu un amestec de furie si de neincredere? Pun pariu ca v-ar ingheta sangele in vine, si nu numai din cauza frigului care domnea in stepa in timpul ultimei glaciatiuni. Daca pe noi, cei de azi, fotografiile si filmele documentare ne-au familiarizat cu infatisarea rinocerilor actuali (mai ales ca toate cele 5 specii sunt amenintate si, prin urmare, mult mediatizate), aspectul rinocerului lanos, asa cum a fost el reconstituit pentru aceasta specie disparuta, ni se pare cu totul surprinzator si, cu un oarecare efort de imaginatie, ne putem inchipui cam cum se simteau oamenii preistorici cand dadeau aproape nas in nas cu el. Probabil se retrageau incet, ca sa nu-l enerveze, fiind oricum multumiti daca scapau cu viata. Daca izbuteau sa-si depaseasca starea de soc, poate reuseau sa-si adune curajul si sa puna la cale, cu participarea unui grup numeros de barbati ai tribului, vanarea bestiei paroase, ca se se aleaga lumea si cu altceva in afara de spaima. Citeşte tot articolul → Uriaşii preistoriei