Picături din viaţa mea - 10

O geacă de fâş versus o bătaie bună. În clasa a VIII-a, pe o ploaie mocănească ne intoarceam către casă mai mulţi colegi. De la clase mai mici, ai noştri ... şi ne jucăm pe stradă ca tot copilul. Până când am văzut fetele mai mici. Ca să mă bag în seamă cu ele, fiind un copil antisociabil, m-am gândit să încep să mă dau în spectacol încurajat de pe margine. Am făcut ce-am făcut că am rupt din greşeală gluga uneia dintre fete şi din râs dă-i în plâns pentru că avea de gând să meargă să mă spună la ai mei.

Da' plâns nene şi unde mai pui că eram şi în clasa a VIII-a, să vezi ditamai omul plângând să nu meargă să te spună la părinţi era o chestie de filmat. Şi dă-i şi roagă, încearcă cu şpagă (pacheţelul de zi cu zi + desertul). Nimic, ea se duce şi mă spune că geaca a costat 1,5 milioane. Eu care nu atinsesem în viaţa mea atâţia bani. De unde să-i scot. Şi roagă-te, că o cos, că facem, că dregem. Nimic. A rămas neclintită. Şi treci la planul B. Roaga-te de colega ei. Şi dă-i iarăşi cu rugăminţi, cu de toate ... poate, poate ... şi am reuşit. A convins-o exact în ultimii 50 de metri cât mai erau până acasă la mine.

A doua zi, am fost luat de către tatăl ei la 2 pe 10. De ce nu eşti cuminte, că aşa ceva nu se face, că fata mea vine de la Bucureşti să-i rupi geaca tu, un ţăran ... şi câte şi mai câte. Am acceptat ştiind că o mustrare verbală e mai bună decât o bătaie acasă.