O sticlă de benzină

Început de săptămână bestial. Mai bestial de atât nici că se poate. Nu prea am avut chef de muncă, că doar aşa îi şade bine românului, să tragă cât mai mult de timp. Ştiam că dacă o să-mi achit din datorii de lunea (dacă dau bani lunea, toată săptămâna merge prost) o să păţesc ceva. Ajuns la muncă, uitasem cheile de la Maybach, acasă. Nu mă mai întorc că-mi merge rău. Ca să fie treaba făcută cum trebuie am zăbovit 10 minute să schimb contactul şi am dat să pornesc la drum.

Maybach-ul se încăpăţâna să pornească, dar eu tot insistam. A pornit până la urmă cu 1000 de pedale şi soclu tras. Am ieşit din parcarea de la Semănătoarea şi în dreptul gurii de metrou s-a oprit. CANCI benzină. Şi dă-i şi înjură, fă semn la taximetrişti, dă-i încolo, dă-i încoa. Nimeni nu avea nici măcar un litru. Şi caută în tomberoane sticlă de 2 litri să iei benzină. Până la urmă am mers la magazin, am golit o sticlă de suc (l-am aruncat) şi am mers la benzinăria cea mai apropiată. Acolo vrăjeală maximă că nu mai dă benzină la sticlă nicăieri (unde mai pun că era şi LukOil). Să vedeţi că am rămas cu maşina în mijlocul străzii şi am blocat strada, uitaţi ce coadă e, pe mine mă aşteaptă. Am reuşit să iau benzină după ce m-am înmuiat eu primul în ea. Gura de la o sticlă de 2L de Cola este exact cât pistolul de la pompă, înjură românul, înjură-l pe Ceauşescu, înjură inginerii, înjură proiectanţii de Dacii.

Toate bune şi frumoase, mă întorc plin de mine şi victorios către maşina PARCATĂ NEREGULAMENTAR în faţa staţiei de metrou. Şi doar îi văzusem p-ăia de la ridicări coborând în viteză de la Ciurel spre Semănătoarea. Pe drum, mă rugam să nu fie a mea aia care urma să fie ridicată. Şi când ajung în curba cu vizibilitate spre staţia de metrou nu mai văd cocoaşa maşinii (este carosată la Cautis totuşi). Şi aleargă prin soare cu benzina în mână şi dă-i goană. Şi nimic. Plus de asta lăsasem şi cheile în contact şi banii de marfă pe bord (uitasem de ei amintindu-mi la benzinărie). Şi când ajung întrebări, gata gata să sun la 112, când colo, în Sema Park, 300 de metri distanţă faţă de locul cu pricina, maşina mea se odihnea la umbră. Băieţii de la pază, băieţi buni s-au apucat să o împingă ştiind că se fac ridicări. Şi slăveşte-i şi cinsteşte-i.

Plus de asta că am găsit şi banii de marfă tot la acolo unde i-am lăsat, neatinşi. Şi pune-i benzină şi dă-i goană, dar ... înainte de asta dădusem pedale şi innecasem bujiile şi mergi pe avarii cu a 2-a şi întoarce-te la fel. Astfel încât un simplu drum de o jumătate de oră a durat aproximativ 5 ore.

Acum, Dacia se află în perfectă stare tehnică, aproximativ ireproşabilă. Sare din viteză fără să apăs pe ambreiaj (e aproape hidramată) trebuie să o conving să intre fără să apăs, dar nu mai durează mult, sper.

Şi încă ceva, şeful promite că nu mă mai apucă iarna în ea. Acum fiecare cu ce înţelege, ori eu nu mai fac păduchi pe-acolo, ori o schimbă, ori există posibilitatea să mor în ea posibilitate întâlnită de 2 ori pe parcursul celor aproape 3 ani de când o tot conduc.