La celelalte universităţi, linişte. La Cernăuţi, încă din primăvara anului 1921, au început mişcări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile s-a sfârşit cu victoria studenţilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studenţilor în Drept o vizită a ieşenilor la Cernăuţi. Am fost bine primiţi de profesori şi studenţi. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât să împărtăşim şi colegilor cernăuţeni credinţa cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru. N-a fost greu. Pentru că Cernăuţii, ca şi Iaşiul şi mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comerţul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul şi cu românii lui, sub cotropirea jidănească. În scurt, s-a făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul şi visul comun de a ne vedea odată neamul trezit la conştiinţa demnităţii, puterii şi drepturilor lui de stăpân pe soarta şi pe ţara sa. Această legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într-un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată.
REVISTA „APĂRAREA NAŢIONALĂ”
La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunară „Apărarea Naţională”, sub conducerea profesorilor Cuza şi N. C. Paulescu. Oricine îşi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor şi frământărilor noastre, apariţia acestei reviste. În ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră. Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul şi aveau pretutindeni în rândurile studenţilor, şi la Bucureşti şi la Cluj, un mare răsunet. La 1 şi 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti. Cred nimerit să dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza şi Paulescu apărute în acea vreme.
Spiritul divin al adevărului va apăr în veci omenirea În rezumat, Talmudul – legislaţia politico-religioasă a ovreilor – în loc să combată, ca Evangheliile, patimile de proprietate şi de dominaţie, el împinge din contră aceste vicii la o culme nemaipomenită, pentru ca să realizeze visul lui Iuda de a fi, în acelaşi timp, şi proprietarul întregului pământ şi stăpânul întregii omeniri. Dar, – pe când apostolii creştini predicară idealul lor în faţa cerului, – Talmudul se ascunde: iată cele două apendice ale sale, Cahalul şi Francmasoneria, sunt încă şi mai vizibile ca dânsul. Tus-trei întrebuinţează, pentru a rămâne în întuneric, un mijloc scârbos şi blestemat, adică minciuna. Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, căruia i se poate zice: „vorbeşti, deci minţi. Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, anume adevărul. Or, adevărul este trăsătura distinctivă a Creştinismului. Hristos a zis: „Eu sunt adevărul” şi de aceea doctrina lui este în execraţie înaintea lui Israel. Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeşte „Spiritul răului” sau Diavolului. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise: „Voi din tatăl vostru Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost dintru început şi întru adevăr n-a stătut, căci nu este adevăr întru dânsul”. Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei. Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor săi o armă invincibilă, adică Duhul Său. Spiritul divin al Adevărului, care va apăra în veci omenirea, în contra spiritului diavolesc al minciunii. Înaintea acestui Spirit al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT! (Prof. Dr. N. C. Paulescu, din Fiziologia Filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, vol.II, Buc. 1913, pag. 300-301)
Ştiinţa antisemitismului Încă o împerechere de vorbe, oribilă: ştiinţa antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, ştiinţă? Se vor întreba indignaţi savanţii cu „rocele”, savanţii cu „focele”, savanţii cu „ixele”, savanţii cu „sufixele”, savanţii cu fixele lor pretinse „idei” de cultură? Antisemitismul? Pentru savanţii aceştia e doar numai o sălbăticie: manifestaţie oarbă de instincte brutale, rămăşiţe ale unor timpuri preistorice. O ruşine în mijlocul civilizaţiei noastre, pe care o condamnă deopotrivă ştiinţa şi conştiinţa luminată a omului liber de prejudecăţi şi patimi. Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii – şi pe care o întreţin jidăniţii – în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor proşti, cu pretenţii: de a fi şi ei „la înălţimea civilizaţiei moderne”. Şi cine nu voieşte să fie? De pildă, e un caz interesant al unui jidănit, de origine el însuşi jumătate jidan, vorbind cu câţiva ani mai înainte, cu aere de straşnic savant despre antisemitismul nostru, care era şi pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat. Şi iată ce ne spune acest autor, nomen-odiosum – trădător atunci al gândirii naţionale, precum a fost mai pe urmă, trădător al acţiunii naţionale, în timpul războiului – în revista „Viaţa Românească”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207). Vreau să vorbesc despre chestiunea evreiască… cu desăvârşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, care astfel… ne compromit în faţa lumii civilizate… Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de ură, cu pătimaşa aţâţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauză dreaptă, – care nu este numai cauza antisemitismului… A da, însă acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de prigonire religioasă, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucuroşi să exploateze divagările câtorva maniaci… scandalagii antisemiţi, provoacă punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur… Nici un popor, cu atât mai puţin al nostru, nu se poate îngrădi până la infinit, fără pedeapsă, împotriva ideilor moderne şi nici împotriva acţiunii politice din afară…(Puncte. Punctele de la urmă sunt ale autorului). Aşadar nu suspensive, ci ameninţătoare, părând a cuprinde o straşnică prevedere politică, n.r.) A pune, deci, chestiunea noastră pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasă, înseamnă a ne duc e la o înfrângere ruşinoasă şi fatală pentru noi… Porniri asiatice… demagogie violentă, agitaţiune nesănătoasă… încercare de a specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urmă sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeaşi ameninţare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.) Am reprodus această concepţie tipică a tuturor jidăniţilor. Şi se vede la ce se reduce: clişee (lumea civilizată, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgară şi feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagările câtorva maniaci, scandalagii antisemiţi, porniri asiatice, patimi întunecate). Asemenea „aprecieri”, le găsim nu numai la jidăniţii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanţi de altfel distinşi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pildă, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministru al instrucţiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza antisemitismului meu, în plină adunare a deputaţilor, apostrofa – putem zice celebră, venind de la un bărbat ca acesta – numindu-mă: omul cavernelor. Cât pentru jidani – explicaţia pe care o dau ei antisemitismului este încă şi mai caracteristică. Pe lângă obişnuitul clişeu, cu sălbăticie şi ură – fireşte, fără motiv, căci nu le convine să discute motivele – antisemitismul este după dânşii: o nebunie, o degenerare intelectuală, o boală a spiritului. În modul acesta consideră unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinşi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustră origine, ca strănepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc – cel cu „tob sebegoim harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoară-l. Med. Dr. K. Lippe, pripăşit la noi din Galiţia şi stabilit la Iaşi – unde a fost închis, omorând prin avort o creştină – a publicat chiar o scriere specială cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887). Şi ca o dovadă că argumentele de care se servesc jidanii paraziţi, împotriva antisemitismului, sunt de o extremă sărăcie – ca şi ale jidăniţilor şi pururea aceleaşi – iată ce spune, chiar acum în urmă, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pământeni, în articolul de fond al numărului său de Vineri, 15 Septembrie 1922, sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APĂRAREA NAŢIONALĂ, numindu-ne o bandă de mişei: „Este la antisemiţi o stare de degenerare intelectuală ajunsă la perversitatea simţurilor, un fel de sadism mental, de care cei loviţi sunt împinşi la minciună şi calomnie”. Cum vedeţi, este o explicaţie foarte simplă dar şi extrem de naivă: tot ce se spune contra jidanilor este minciună şi calomnie, datorită unor degenerări intelectuale specifice. Definiţia antisemitismului – de către jidăniţi şi jidani – se rezumă, dar, în aceste două cuvinte: sălbăticie şi nebunie: se înţelege: ale antisemiţilor. Cât pentru jidani – ca fenomen social – ei nici nu intră în explicaţia aceasta. Ca şi cum nu ar fi. „Sălbăticia” şi „nebunia” au făcut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, perşii, grecii, romanii, arabii precum şi naţiile moderne până în ultimul timp, să considere pe jidani ca un pericol naţional şi să ia măsuri împotriva lor. „Sălbăticia” şi „nebunia” au întunecat înţelegerea celor mai străluciţi reprezentanţi ai culturii tuturor naţiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bismarck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Dühring, şi alţii nenumăraţi, în toate domeniile, ca să se pronunţe contra jidanilor. „Sălbăticia” şi „nebunia”, în sfârşit, explică antisemitismul celor mai aleşi reprezentanţi ai culturii noastre, ca Simeon Bărnuţ, B. P. Haşdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu. Sălbatici şi nebuni: toţi aceştia. Civilizaţi şi cuminţi: jidăniţii. Iar jidanii: inexistenţi. Asemenea aberaţii se sfarmă de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai şi pentru că asemenea „teorie” – vrednică de capul jidanilor şi de imbecilitatea şi venalitatea jidăniţilor – nu este capabilă să înţeleagă antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune „teoria antisemită”. După această teorie, a noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie să deosebim trei momente: instinctul, conştiinţa, ştiinţa. Instinctul a făcut ca întotdeauna mulţimea, care se preocupă în primul rând de interesele sale materiale imediate, să se împotrivească parazitismului jidanilor, prin mişcări populare, adeseori sângeroase, şi generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila mişcare a cazacilor, din Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy şi în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649. Conştiinţa pericolului jidovesc se trezeşte treptat, mai întâi în clasele culte, şi apoi se întinde la tot mai mulţi, care se unesc cu mulţimea, sprijinind revendicările ei, ele însele devenind conştiente. Ştiinţa începe cu cercetări parţiale, până când ajunge – abia în zilele noastre – la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despărţit de mediul în care caută să se confunde şi constatând că el este o problemă umană, şi cea mai mare, a cărei soluţie trebuie găsită. Cercetările parţiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice că formează antisemitismul ştiinţei. Aceasta este baza, care nu se confundă însă, cu ştiinţa antisemitismului. Ceea ce le deosebeşte este obiectul lor diferit. Şi iată definiţia – prin determinarea obiectului – a acestei ştiinţe, care se vede că este o adevărată ştiinţă cu domeniul ei propriu: „Ştiinţa antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei”. Care sunt aceste ştiinţe, care prin cercetările lor parţiale contribuie la cunoaşterea iudaismului, am văzut. Şi iată în ce fel ştiinţa antisemitismului se foloseşte de rezultatele lor, pentru a îndruma soluţia ei. Istoria: constată că de la început jidanii sunt un popor rătăcitor printre celelalte popoare, nomad, fără patrie. Ştiinţa antisemitismului stabileşte că acest nomadism este contrar existenţei popoarelor sedentare agricole şi nu poate fi tolerat. Antropologia: constată că jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semiţii, arianii. negrii, mongolii. Ştiinţa antisemitismului explică sterilitatea naţiei jidăneşti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri şi arată că această corcitură nu poate servi cu nimic cultura celorlalte naţii, pe care numai o falsifică, denaturând caracterele ei. Teologia: constată că religia jidănească este o religie particularistă, bazată pe legământul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, consideraţi ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despărţit de celelalte popoare. Ştiinţa antisemitismului deduce cu rigurozitate că o asemenea concepţie exclude posibilitatea oricărei conlucrări paşnice şi a oricărei asimilări cu jidanii. Politica: constată că pretutindeni, în mijlocul celorlalte naţii, jidanii au organizaţia lor socială deosebită, constituind stat în stat. Ştiinţa antisemitismului conchide că jidanii sunt un element anarhic, periculos existenţei tuturor statelor. Economia politică: constată că jidanii au trăit în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte naţii, exploatând munca lor, fără ca ei să fie direct producători. Ştiinţa antisemitismului zice că orice naţie are dreptul să-şi apere munca sa productivă de exploatarea jidanilor, care nu pot fi toleraţi a trăi ca paraziţi, compromiţând existenţa popoarelor. Filosofia: constată că concepţia iudaismului despre viaţă este un anacronism contrar propăşirii umane. Ştiinţa antisemitismului impune , ca o datorie către civilizaţie, ca această monstruozitate culturală să fie înlăturată prin silinţele unite ale tuturor naţiilor. Pe constatările obiective ale diferitelor ştiinţe speciale – deosebite de dânsa, ştiinţa antisemitismului – îşi bazează concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeaşi soluţie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorate unor concepţii anacronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera. Această teorie antisemită diferă, cum se vede, de teoria jidănească şi a jidăniţilor, care reduce explicaţia antisemitismului la cele două manifestaţii sufleteşti, individuale, şi care de îndată ce se manifestă în masă, sunt ele însăşi o problemă socială: sălbăticie şi ură. Şi o explică numai pe aceasta. Instinctul antisemitismului: poate fi însoţit uneori de sălbăticie şi ură. Pentru că instinctul e orb – cum se zice – deşi e aşa de sigur în apărarea vieţii. Conştiinţa antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile lui, oricât ar fi de „sălbatice”. Căci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi să exişti. Ştiinţa antisemitismului: vine, în sfârşit, şi explică fenomenul, luminând tot mai multe conştiinţa mulţimii şi dând satisfacţie deplină instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula soluţiei ştiinţifice, a problemei iudaismului – pe care nu ne mai rămâne decât s-o punem în funcţie, pentru a o realiza. Antisemitismul modern întruneşte dar toate energiile: energia instinctului, energia conştiinţei, energia ştiinţei, a adevărului deplin dovedit, formând o formidabilă putere socială, capabilă desigur să rezolve cea mai mare problemă a civilizaţiei timpului nostru care este problema jidănească. Şi cu ce se apără jidanii şi jidăniţii împotriva acestei puteri uriaşe, căutând să prelungească existenţa condamnată a parazitismului lor? Am văzut: clişee, injurii şi mofturi. Iudeofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri… ne compromit în faţa lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale… Răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice… Nebunie… Sadism mental… Acestea sunt toate argumentele – căci altele nu au – pe care le opun antisemitismului nostru, crezând a-l înlătura cu prostii. Pe când în sânul tuturor naţiilor, revoltate parazitismului Iudei nomade, clocotesc răzbunătoare… împotriva energiile
A. C. Cuza, Apărarea Naţională, nr.16, 15 Nov. 1922, an I)
ÎNFIINŢAREA ASOCIAŢIEI STUDENŢILOR CREŞTINI
La 20 Mai 1922, într-o adunare restrânsă am declarat desfiinţat Centrul Studenţesc Iaşi, care se afla încă în mâinile unei rămăşiţe de adversari susţinuţi de rectorat şi am înfiinţat „Asociaţia Studenţilor Creştini”, care trăieşte şi astăzi. Pornisem un grup restrâns, înfiinţasem un cerc studenţesc, trecusem la Societatea Studenţilor în Drept, iar spre sfârşit, se năştea din truda noastră adevăratul Centru Studenţesc sub denumirea de ASOCIAŢIA STUDENŢILOR CREŞTINI, către care băteau acum toate inimile studenţimii ieşene. Alta însă, decât cea de la 1919. *** De acum mă apropiam, cu puţină melancolie în suflet, după trei ani de lupte şi de scumpe legături călite în focul atâtor încercări, de ziua despărţirii mele de universitate, de viaţa de student, de camarazii mei de luptă. Mai aveam o lună până la examenul de licenţă şi nu mă puteam de prinde cu ideea că va trebui să plec, că noi, seria de la 1919, aşa strâns închegaţi sufleteşte, vom pleca şi ne vom răspândi fiecare, cine ştie în ce colţ de ţară. De aceea, după ce am aranjat succesori în locul meu la Drept pe Sava Mărgineanu, iar la Asociaţia Studenţilor Creştini pe Ilie Gârneaţă, am făcut un jurământ cu 26 de camarazi, care ne simţeam mai legaţi, în scopul de a lupta pe oriunde vom fi pentru crezul ce ne-a legat pe băncile universităţii. Legământul acesta l-am iscălit cu toţii, l-am pus într-o sticlă şi l-am îngropat în pământ. După ce mi-am trecut examenele de licenţă, am făcut un alt legământ cu un al doilea grup mai nou în luptă, în număr de 46. Aceştia au fost invitaţii mei la Huşi, unde timp de patru zile am ţinut şedinţe, lămurindu-ne în cele mai mici amănunte asupra activităţii noastre viitoare. Aici, tatăl meu a vorbit camarazilor în mai multe rânduri, îndemnându-i la luptă. După aceasta ne-am despărţit purtând fiecare în suflet dorul unor zile mai bune şi mai drepte pentru neamul nostru.
ANGAJAMENT DE ONOARE
Subsemnaţii studenţi ai Universităţii din Iaşi, văzând situaţia grea în care se găseşte poporul român, ameninţat în existenţa sa de către un neam străin, care ne-a acaparat moşia şi tinde să pună mâna pe conducerea ţării; pentru ca urmaşii noştri să nu pribegească prin ţări străine, alungaţi de sărăcie şi mizerie din ţara lor şi pentru ca neamul nostru să nu sângereze sub tirania unui neam străin, ne ridicăm hotărâţi împrejurul unui nou şi sfânt ideal, acela al apărării patriei noastre în contra cotropirii jidoveşti. În jurul acestui ideal am format Asociaţia Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi. Cu acest ideal plecăm în suflet cei care părăsim astăzi băncile şcolii. A lupta, pe oriunde vom fi, pentru dreptatea noastră, pentru viaţa ameninţată a neamului, socotim a fi cea dintâi a noastră datorie de onoare. De aceea, întruniţi astăzi Sâmbătă 27 Mai 1922, ne luăm un angajament comun ca, împrăştiindu-ne în toate colţurile ţării, să ducem cu noi pretutindeni din focul care ne-a însufleţit în vremurile tinereţii şi să aprindem în sufletele necăjite făclia adevărului, a dreptului de viaţă liberă a neamului nostru pe aceste meleaguri. Vom păstra cea mai strânsă legătură cu asociaţi pe care azi o părăsim şi în care rămânem ca membrii sprijinitori, ea fiind punctul central care ne va uni mereu în lupta noastră. Ne vom întâlni peste 8 ani, adică în anul 1930, 1/14 Mai la Universitatea din Iaşi. Comitetul asociaţiei va avea grijă să anunţe pe toţi membrii cu două luni înainte de această zi şi să pregătească primirea lor. Lăsăm cuvântul nostru tuturor generaţiilor de studenţi care vor trece prin această asociaţie şi care vor înţelege să-şi închine munca lor pe altarul patriei să se întrunească în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu noi la Universitatea din Iaşi. 27 Mai 1922 Corneliu Zelea Codreanu – Huşi N. Nădejde, str. Universităţii 21 – Iaşi Grig. Ghica, str. Carol 23 – Iaşi I..Sârbu, Oficiul Attachi, com. Rudi, jud. Soroca Grigoriev Eusevie, Oficiul Ivanovca-Rusă, jud. Cetatea Albă, com. Caragiani Ilie Gârneaţă, str. Muzelor 40 – Iaşi Alexandru P. Hagiu, Chetreşti – Vaslui Ioan Blănaru, str. Tăbăcari 35 – Huşi Constantin C. Zotta, Maior Teleman 13 – Huşi A..Ibrăileanu, str. Ghica Vodă 3 – Galaţi M. Berthet, com. Purcari, jud. Cetatea Albă Iacob I. Filipescu, Tg, Fălciu, jud. Fălciu Leonid Bondac, Soroca – str. I. Heliade Rădulescu 5 C. Mădărjac, str. Apostol 71 – Galaţi I.. Miclescu, Portului 165 – Galaţi Ionel I. Teodorescu, Muzelor – Galaţi Lascu Nicolae, Chişinău – str. Sinadino 22 Bobov Mihail, Chişinău, str. Podolskaia 85 Mihail V. Sârbul, com, Măşcăuţi, jud, Orhei Nicolae B. Ionescu – R. Sărat, str. Costantin Brâncoveanu 59 Pavel Epure – Cetatea Albă, Catedrală Gh. Boca, Bălăceanca, jud. Suceava – Bucovina Vasile Nicolau, str. Lascăr Catargiu 61 – Huşi Andronic Zaharia, Parteştii de Sus p.u. Cacica – Bucovina Vasile N. Popa, com. Păuneşti, Putna Vasile Corniciuc, Putrăuţi, Suceava – Bucovina Nicolae N. Aurite, Tereblecea, Sirete – Bucovina Gr. Mihuţă, Scheia, Suceava – Bucovina Ciobanu Ştefan – Suceava,str. Sturza 9, Bucovina Eugen Cârdeiu, com. Bîlca, jud. Rădăuţi, Bucovina Eug. N. Manoilescu, Epureni, Fălciu Vladimir Frimu, com, Călmăţui, jud. Cahul Gh. Zarojeanu – Iaşi, str. Muzelor 40 Prelipceanu Tit. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuţi Prelipceanu Gr. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuţi Constantin Darie, Horodnicul de Sus, jud. Rădăuţi Pascaru Ioan a Ştefan. Tereblecea, jud. Siret Mihail I. Babor, Bălăceana, Suceava – Bucovina Sava Mărgineanu, Stroeşti, Suceava – Bucovina Ţăranu Traian, Stroeşti, Suceava – Bucovina Al. Pistuga, com. Tărnauca, jud, Dorohoi Dragomir Lăzărescu, Tărnauca, jud. Dorohoi Constantin C. Câmpeanu, Scheia, jud. Suceava – Bucovina D. Porosnicu, Gurmezoaia, Fălciu N. Gh. Ursu, Măluşteni, Covurlui C. Ghica, str. Carol 23 – Iaşi
LA SFÂRŞITUL STUDIILOR UNIVERSITARE
Rămas acasă, îmi treceau pe dinaintea ochilor cei trei ani petrecuţi în universitate şi mă întrebam: cum am putut noi răzbi peste atâtea obstacole, cum am putut înfrânge mentalitatea, voinţa a mii de oameni, cum am învins senate universitare şi cum am muiat cutezanţa unei întregi prese vrăjmaşe? Am avut noi bani să plătim mercenari, să ne scoată foi, să facem deplasări, să întreţinem acest adevărat război? Nam avut nimic. Când m-am aruncat în cea dintâi luptă, n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia aş fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungi frământări interioare sau cugetări adânci, în care sămi fi pus această problemă. Nimic din toate acestea. N-aş putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări. Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 de ani, am înţeles numai atât din toate cele ce vedeam: că ne pierdem ţara, că n-o să mai avem ţară; că prin concursul inconştient al bieţilor muncitori români sărăciţi şi exploataţi, va veni peste noi stăpânitoare şi pustiitoare hoardă jidănească. Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare a neamului din care făceam parte. De aceea, tot timpul, aveam senzaţia că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morţi pentru ţară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă şi vorbeşte prin noi, că mulţimea vrăjmaşă, oricât de mare, în faţa acestei entităţi istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omeneşti pe care le vom împrăştia şi le vom învinge. Pentru aceasta au căzut cu toţii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam. Există o lege a firii, care aşează pe fiecare la locul său; răzvrătiţii în contra firii, de la Lucifer şi până azi, toţi răzvrătiţii aceştia, de multe ori foarte inteligenţi, dar totdeauna lipsiţi de înţelepciune, au căzut străfulgeraţi. În cadrul acestei legi a firii, acestei înţelepte aşezări, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria să lupte pentru mai bine. În afară, în contra, peste această aşezare nimeni nu poate activa nepedepsit şi neînfrânt. Globula de sânge trebuie să rămână în cadrul şi în slujba organismului omenesc. O răzvrătire ar fi când nu s-ar ridica în contra organismului, ci mai puţin: când ar sta în propria ei slujbă, când nu s-ar satisface decât pe ea însăşi, când n-ar avea altă menire şi alt ideal în afară de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu. Individul în cadrul şi în slujba neamului său. Neamul în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi a legilor Dumnezeirii. Cine va înţelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi şi singur. Cine nu va înţelege, va cădea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar. *** Din punctul de vedere al organizării ne statornicisem pe ideea de şef şi de disciplină. Democraţia era înlăturată, nu din calcule şi nici din convingerea născută pe cale de teorie. Antidemocraţia noi o trăisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singură dată în trei ani am fost ales: preşedinte la Societatea Studenţilor în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine şef luptătorii, ci eu mi i-am ales. Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simţit nevoia, m-am sfătuit cu toţi, dar pe a mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărţite, majorităţi şi minorităţi, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de acţiune sau de teorie, n-au existat. Le toţi ceilalţi era exact contrariu. De aceea au şi căzut învinşi. O mare credinţă, ca o flacără care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare şi neuitată iubire între noi, o mare disciplină, o deciziune în timpul luptei şi o cumpănită pregătire a plenului de luptă; acestea, binecuvântarea Patriei şi a lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruinţele în cei trei ani.
Păreri la cald: