Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanţia unităţii şi a rezistenţei noastre în faţa oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta şi de a o compromite prin orice mijloace. Iată, de pildă, cum tratează „Dimineaţa” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand:
„Din cauza unei greşeli”
„Un animal are nevoie de preocupări mărginite, însă mintea lui ajunge ca să le satisfacă. Rareori, foarte rareori, animalul se înşeală. Şi astfel, tot inteligenţa lui, oricât de mică, îl împiedică de a cădea în greşeli grosolane. Nu tot astfel se întâmplă cu Regele. Voiesc să vorbesc de regele creaţiunii. Regele creaţiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un măgar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar călca pe marginea unei prăpastii, nu s-ar arunca pe valurile apei spre a se îneca ori n-ar încerca o mişcare vătămătoare, regele creaţiunii săvârşeşte în fiecare zi greşeli de neiertat. ……….. Înţelepciunea cere ca Regele să nu se lase prizonier în mâna unui singur om şi a unui singur partid. Cu tot respectul sunt dator să spun Majestăţii Sale că a greşit. Situaţia atât de neclară este opera Majestăţii Sale. Fiindcă Majestatea Sa cedând unor obsesiuni vinovate şi interesate, a fugit de soluţiunile fireşti pe care le poruncea situaţia internă. Dacă nici astăzi coroana nu se va hotărî să intre pe căile fireşti care sunt despărţite de interesele viitoare, natura îşi va lua drepturile ei cu încă şi mai mare hotărîre. Regele creaţiunii este avizat”.
BISERICA CREŞTINĂ („OPINIA” DIN 10 AUGUST 1919)
„Naţionaliştii din Iaşi încep să se agite: sunt însă prea puţini şi prea bicisnici, de aceea agitaţia lor care altădată revolta, astăzi este pur şi simplu ridicolă. Naţionaliştii au format o Gardă a Conştiinţei Naţionale. S-au lansat manifeste. Se ţin întruniri… Au fost chemaţi şi studenţii şovini. Au venit şi preoţi de rigoare… Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se şterg deosebirile între naţionalităţi, la noi naţionaliştii vor să accentueze aceste deosebiri… şi mai ales în momentul când conferinţa păcii vrea să ne impună în tratat controlul minoritarilor… Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, rămânând o afacere particulară a fiecăruia, la noi naţionaliştii fac apel la cler pentru propaganda religioasă organizată şi cu caracter de principii… Atunci intervine preotul: cu duhul blândeţii, el îşi împlântă mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii până când îl ameţeşte. Poporul în Biserică învaţă umilinţa şi resemnarea. Aşa a dat Dumnezeu. Minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. În zadar naţionaliştii îşi anină benzi tricolore la mânecă, în zadar asmuţă vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preoţii în biserici să ne afurisească. Nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseala Dumnealor. …propovăduim dragostea între oameni. Şi dăm cu piciorul în uşa templelor care adăpostesc ura şi răzbunarea”.
Iscălit: M. Sevastos
PROCESIUNEA („OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919)
„La apelul „Gărzii Conştiinţei Naţionale”, onoratul cler şi-a pus la dispoziţia manifestanţilor bărbile, odăjdiile şi praporii… Luxul însă de avea la dispoziţie un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru să se tocmească un profesor, nu un preot. Dorim deci separaţia Bisericii de stat. Căci nu admitem să se încurajeze – prin contribuţia noastră forţată – obscurantismul, renunţarea şi spiritul de resemnare care menţin regimurile poliţiste… Îndărăt spre Evul mediu? Spre inchiziţie? Suntem exasperaţi de teroarea în sacou şi în tunică, nu mai putem suporta şi teroarea în rasă… Cu durere privim manifestaţiile de pe străzi cu sfori şi cu epolete – şi nu vrem să mai asistăm la defilarea mitrelor şi a basmalelor roşii… De ajuns. Bolţile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc – metaniile îl atrag la pământ. Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci şi patrafire. Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene îşi vor desface pieptul arătând mulţimii coasta lor însângerată – vor suge între dinţi bureţi cu oţet…”
Iscălit: M. Sevastos
***
Este clar. De aici şi până la atacarea ofiţerilor pentru ruperea epoleţilor nu mai este decât un pas. Şi tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănaşii de la „Opinia”, „Adevărul”, „Dimineaţa” şi neamul lor. Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura şi vicleana uneltire a unei naţii vrăjmaşe, aşezată şi tolerată aici din mila şi numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române şi pentru sutele de mii de morţi în uniforma ei sfinţită; lipsă de respect pentru credinţa creştină a unui popor întreg. Nu era zi să nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre. Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care ş le-au dezvăluit, fără nici un fel de reţinere, în momente în care ne-au crezut doborâţi la pământ. Într-un an de zile am învăţat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieţi de om. Căci nu poţi să izbeşti în credinţele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte şi respectă, fără ca să nu răneşti în adâncuri şi fără ca din rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci şi rana sângerează mereu. *** Să-mi fie îngăduit încă odată a-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii creştine, meseriaşul Constantin Pancu, sub a cărui comandă am fost şi alături de care am stat până când „Bestia roşie”, aşa cum îi spunea el, a fost înfrântă. Acestui om – curajului şi pieptului lui – se datorează salvarea Iaşiului de la nimicire. Şapte ani mai târziu, acest uriaş slăbit de suferinţă şi de sărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iaşiului, cerând ajutor pentru a merge să se caute de o boală de inimă. A murit bolnav şi sărac, uitat şi neajutat, în mijlocul unei ţări nepăsătoare şi a unui oraş pe care l-a apărat cu pieptul său, în ceasurile cele mai grele.
PRIMUL CONGRES STUDENŢESC DUPĂ RĂZBOI CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920
Congresul acesta a avut loc în sala Teatrului Naţional din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forţa armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzleţit în cele patru vânturi de soartă şi de nenoroc. Două mii de ani şi de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toţii! Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne copleşea inimile prim măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de linia viitorului. De această dezorientare a căutat să profite puterea iudaică. Ea a sugerat şi până la sfârşit a făcut presiuni la minister, prin masonerie şi oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului să se pună intrarea studenţilor evrei în centrele studenţeşti. Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre româneşti în centre mixte româno-jidăneşti.. Primejdia era mare: cu bolşevismul bătând la uşă şi cu perspectiva de a fi copleşiţi ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel puţin în două dintre ele, Iaşi şi Cernăuţi, situaţia era tragică. Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbuşcă, preşedintele Iaşiului, cu întreg comitetul, Nazarie, preşedintele Bucureştiului, cu întreg comitetul şi cu toate societăţile, Puşcaşu, preşedintele Clujului, erau câştigaţi de aceste idei. Tinerii studenţi sunt foarte influenţabili, mai ales când le lipseşte o credinţă. Ei se lasă amăgiţi nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc şi prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă. Tânărul însă va trebui să ştie că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului şi că a se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare. Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de două zile. până al sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea şi disperarea cu care a fost dusă lupta. Studenţimea cernăuţeană, care nu trecea de 60 la număr, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al ieşenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iaşi, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5.000. Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc şi, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolşevismului. Studenţimea română a fost la o mare răspântie. Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mişcări studenţeşti româneşti, ci poate o izbucnire a revoluţiei comuniste.
DESCHIDEREA UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI ÎN TOAMNA ANULUI 1920
La celelalte centre universitare, condamnaţi la războire. Linişte. Noi eram însă pentru prima oară în istoria Universităţii ieşene, senatul universitar anunţă deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios. Pentru a înţelege cineva durerea noastră, trebuie să ştie că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universităţii. Veneau: tot senatul universitar, toţi profesorii, toţi studenţii şi cei nou înscrişi; era prezentă elita intelectuală a Iaşiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiţiei ei semiseculare. Mai grav: universitatea Iaşiului creştin, cea mai înaltă şcoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară. Profesorii Universităţii din Iaşi, afară de cei 4-5 cunoscuţi, au primit cu mare satisfacţie hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „ştiinţa românească” din „barbarie” şi din „prejudecăţile medievale”. Studenţii comunişti jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câţiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoţii în odăjdii răstigniţi în altare? Un număr de vreo opt studenţi naţionalişti, care ne aflam în Iaşi, am umblat zadarnic pe la uşile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenţii n-au dus la nici un rezultat. Şi atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forţa la deschiderea universităţii. Ne-am culcat cu toţii în str. Suhupan nr.4, sediul acţiunii noastre, pentru a rămâne grupaţi. La 6 dimineaţa eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalţi să vină după noi. Am închis şi baricadat uşa din dos a universităţii, lăsându-l pe Frimu acolo. Eu am făcut un afiş scris cu creionul roşu, pe care l-am lipit pe uşa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoştinţa domnilor studenţi precum şi a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiţionale”. Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu. De la ora 8 au început să vină studenţii. Eu am rezistat singur la uşă până la ora 9 şi jumătate, când în faţa universităţii se adunaseră peste 300 de studenţi. În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forţa, i-am spus: „Când aţi intrat profesor la universitate aţi jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicaţi cum împotriva crucii? Sunteţi un sperjur, pentru că aţi jurat într-un lucru în care nu aţi crezut, iar acum vă călcaţi jurământul. Atunci studenţii, peste 300, în frunte cu Marin, şeful comuniştilor, cu Hriţcu, cu Ionescu de la Botoşani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis uşa de la universitate, m-au introdus în sala paşilor pierduţi, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele şi cu pumnii în cap. Nici o apărare şi nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc şi împins din toate părţile primind lovituri de pretutindeni. În sfârşit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colţ şi mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit şi cei şase. Biruinţa adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puţin timp secretarul universităţii s-a coborât de la rectorat şi a afişat următoarele: „Se aduce la cunoştinţa tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă. Miercuri dimineaţa, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg oraşul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toţi. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza. De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată. *** În opinia publică a Iaşiului, aceste lupte, în special cele de la Regie şi Ateliere şi acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început să-şi dea seama că bolşevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toţi profesorii universităţii, toată presa, toată jidănimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealaltă parte numai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriaşe decât uriaşa lor credinţă în viitorul ţării. Tinerii aceştia prezentau rezistenţa unor voinţe înfipte în pământ ca nişte stânci peste care lumea uşor putea vedea, nu numai că nu se poate păşi fără pericol, dar că nu se poate păşi niciodată. Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră. Lumea cealaltă, Iaşiul creştin şi românesc, ne încuraja şi ne urmărea cu simpatie.
ANUL UNIVERSITAR 1920-1921
Început în condiţiunile arătate mai sus, anul acesta a fost un şir neîntrerupt de lupte şi ciocniri. Noi, studenţii luptători, nea-m organizat în jurul cercului studenţesc „Ştefan Vodă” al cărui preşedinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând. Dispreţuitori faţă de cultura românească, aceştia ne priveau de sus universitatea şi tot ce aveam noi în ţara aceasta, cu pretenţii de savanţi şi îndrumători, ca nişte oameni sosiţi dintro mare ţară pe un păcătos şi înapoiat pământ românesc. Or fi avut ei dreptate în unele privinţe, dar în curând aveau să se izbească în mica noastră ţară de un mare bun simţ românesc secular, pe care acolo, în marea lor împărăţie de peste Nistru, s-a dovedit a nu-l fi avut de loc. La universitate întrunirile deveniseră imposibile. Nici o hotărâre nu se mai putea lua. Marea majoritate a studenţilor era formată din comunişti şi simpatizanţi de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El atacă şi nu mai permite vânturarea ideilor şi practicilor comuniste. Greva generală încercată în Universitatea ieşeană, cu ocazia arestării studentului comunist Spiegler, eşuează după o zi, deoarece grupul nostru ocupă cantina şi interzice intrarea la masă a greviştilor, bazându-se pe principiul: „Cine nu munceşte, nu mănâncă”. Toate intervenţiile rectorului şi ale profesorilor de a ne convinge ca aceşti studenţi să fie lăsaţi la masă, rămân zadarnice. *** Peste puţin timp, grupul nostru va câştiga o altă victorie: schimbarea uniformei. Studenţii comunişti purtau şepci ruseşti. Nu pentru că nu aveau altceva, ci ostentativ, ca să afirme bolşevismul. Cu ocazia unei încăierări la universitate, aceste şepci au fost luate şi arse în Piaţa Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe străzi, prin localuri, începe vânătoarea. Toate şepcile sunt arse. După o săptămână au dispărut complet şi pentru totdeauna. *** Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presa iudeocomunistă. El însă n-are presă ca să se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei şi Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redacţiile şi tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, şi „Opinia” şi sfarmă tiparniţele care împrăştiau otravă şi insultă. Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în ţara aceasta simbriaşii revoluţiei comuniste. *** Toate acestea însă mă vor fixa în obiectivul răzbunărilor. Presa jidănească ne atacă. Eu voi riposta violent. Întâlnind pe stradă redactorii „Opiniei”, în urma unui schimb de cuvinte, după ce le cer socoteală pentru ofensele aduse, ne încăierăm. Adversarii mei sunt bătuţi bine. A doua zi însă toate ziarele din Iaşi fac front contra mea: „Opinia”, „Lumea”, „Mişcarea”.
ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IEŞEANĂ
Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întruneşte şi, fără a mă audia, mă elimină pentru totdeauna din Universitatea ieşeană. În sfârşit Universitatea şi Iaşiul vor scăpa de tulburătorul ordinii publice, care timp de doi ani a stricat pacea iudeo-comuniştilor şi s-a opus la toate încercările acestora de a dezlănţui revoluţia pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împuşcarea ofiţerilor şi masacrarea a sute de mii de români. Oamenii ordinii şi legalităţii sunt, pentru senatul universitar, comuniştii. Eu, sunt tulburătorul acestei ordini.
CONSILIUL FACULTĂŢII DE DREPT
Dar planul lor se sfarmă. Pentru că intervine un fapt într-adevăr unic, în manifestările obişnuite ale vieţii noastre universitare. Consiliul Facultăţii de Drept se sesizează de eliminarea pronunţată de senat şi, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino şi Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminări. Încercările consiliului de a tempera furia senatului universitar dau greş. Senatul nu renunţă la pedeapsa dată. Atunci Facultatea de Drept îşi retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotărârii acesteia şi se declară independentă. Pe mine facultatea mă anunţă că mă pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuză să recunoască hotărârea senatului universitar. A rămas astfel pe mai departe, student al Universităţii din Iaşi. În urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultăţii de Drept nu şi-a mai trimis reprezentant în senat. Conflictul a durat ani de zile, chiar după plecare mea din universitate. Mai târziu, când mi-am luat licenţa, rectoratul a refuzat să-mi elibereze diploma. Nu mi-a eliberat-o nici până în ziua de azi. Pentru înscrierea în barou şi pentru continuarea cursurilor în străinătate m-am servit numai de certificatul eliberat de facultate.
ANUL UNIVERSITAR 1921-1922
Noul an universitar s-a deschis în condiţii normale. Cu serviciu religios. Din nou universitatea şi Iaşiul sunt în sărbătoare. În Bucureşti, acest mare eveniment trece aproape neobservat. Acolo, mulţimea studenţilor, masa studenţească se pierde în mulţimea sutelor de mii de oameni, a zgomotului, a luminilor, a intereselor care se ciocnesc brutal. La Iaşi, când pleacă studenţii, e melancolie generală, ca la plecare cocorilor şi a păsărilor, toamna; când vin studenţii, vine tinereţea, vine viaţa. E zi de sărbătoare. La Bucureşti studentul se simte singur în mijlocul unei lumi imense care nu-l vede, nu-l apreciază, nu-l mustră, nu se interesează de el, nu-l iubeşte. Educaţia studentului la Iaşi este incomparabilă, pentru că el se dezvoltă ca şi un copil sub iubirea mamei sale, la adăpostul dragostei românilor. Aici neamul îşi creşte studenţii. Eu însumi datorez acestui Iaşi o parte însemnată de recunoştinţă pentru tot ce am putut să fac. Am simţit totdeauna grija pe care mi-a purtat-o acest suflet al Iaşiului, am simţit raza iubirii lui, i-am simţit mustrarea, încurajarea, îndemnul, chemarea la luptă. Pe noi, studenţii de la Iaşi, ne urmăresc acestea şi acum şi ne vor urmări până la sfârşitul vieţii, ca amintirea îndemnurilor şi dragostei mereu prezentă a mamei. Din toate generaţiile studenţeşti care s-au perindat prin Iaşi, pe câţi nu i-a urmărit toată viaţa îndemnul, chemarea la luptă a Iaşiului! Pe câţi nu i-a urmărit, până în mormânt, pe câţi nu-i urmăreşte şi astăzi, mustrarea lui!… *** De la începutul anului se observă că iudeo-comunismul dădea înapoi dezorientat şi cu moralul aproape pierdut. Nici o încercare de rezistenţă. Noul val de studenţi, acum înscrişi, auziseră cu toţii de luptele noastre şi de mult aşteptau să vină alături de noi. Ajunşi aici, au intrat în rânduri.
PREŞEDINTE LA SOCIETATEA STUDENŢILOR ÎN DREPT
În toamna aceea am fost ales preşedinte aş Societăţii Studenţilor în Drept. Senatul universitar n-a voit să mă valideze sub pretext că sunt eliminat din universitate. M-am validat singur. Societatea Studenţilor în Drept, ca şi toate celelalte societăţi pe facultăţi, avea ca scop activitatea ştiinţifică de completare şi aprofundare a studiilor în domeniul respectiv. Aşa bunăoară, sub preşedinţia lui Nelu Ionescu, cu doi ani înainte de mine, Societatea Studenţilor în Drept ţinea şedinţe aproape săptămânal. Un student citea o carte de drept sau în legătură cu dreptul, o rezuma în şedinţă, o critica şi apoi urmau discuţii contradictorii. Eu am păstrat norma generală, dar am venit cu ceva nou. Toate aceste lucrări şi referate nu se puteau face decât având ca obiect problema jidănească în lumina ştiinţei. Se citeau lucrări asupra acestei probleme în România şi în străinătate, asupra puterii iudaice internaţionale, asupra istoricului acestei probleme la noi şi aiurea. Studiam mijloacele de luptă întrebuinţate în contra noastră, spiritul şi mentalitatea iudaică şi preconizam mijloace de luptă şi de apărare. Urmau, după fiecare expunere, discuţii, completări şi la urmă formularea adevărului stabilit pentru ca fiecare să poată pleca lămurit. Apoi, în continuare, căutam în aceleaşi şedinţe, să realizăm: a. identificarea la fiecare pas a acestui spirit şi mentalităţi iudaice infiltrate pe nesimţite în felul de a cugeta şi a simţi al unei însemnate părţi dintre români; b. dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră, prin cărţi de şcoală, de literatură, prin profesori, prin conferinţe, prin teatru, prin cinematografie; c. înţelegerea şi demascarea planurilor jidăneşti mascate sub atâtea forme. Căci avem partide politice, conduse de români, prin care vorbeşte iudaismul; ziare româneşti, scrise de români, prin care vorbeşte jidanul cu interesele lui; conferenţiari români, autori români, gândind, scriind şi vorbind jidăneşte în limba română. Am început să ne dăm seama, studiind toate acestea, că pentru prima dată în istorie, poporul român a venit în contact cu un neam care întrebuinţează ca arme de luptă şi distrugere, ca armă naţională, viclenia şi perfidia. Românul n-a cunoscut decât lupta dreaptă. În faţa noilor mijloace jidăneşti, el s-a găsit dezarmat. Ne-am dat seama că totul se reduce la cunoaşterea inamicilor şi că în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaşte, îi vom învinge. *** Şedinţele noastre au urmat regulat timp de un an de zile. Ele atrăgeau studenţi de la toate facultăţile în număr din ce în ce mai mare, încât centrul studenţesc îşi pierduse aproape fiinţa. Întreaga studenţime gravita în jurul activităţii Societăţii Studenţilor în Drept. Amfiteatrul devenise neîncăpător pentru mulţimea de studenţi care venise să ia parte la aceste şedinţe. În număr din ce în ce mai mare participau studenţii basarabeni. O jumătate de an de activitate ne aduce un adevărat miracol: trei sferturi dintre studenţii basarabeni creştini se trezesc, se simt chemaţi la o viaţă nouă, se luminează la faţă. În scurt timp, ei vor deveni cei mai credincioşi soldaţi ai luptei noastre, ajungând prin credinţă, devotament, curăţenie sufletească şi spirit de jertfă în fruntea mişcării care începuse a se înfiripa. Momentul acesta de înfrăţire între noi, în aceeaşi lumină şi de legământ de luptă pentru ţara creştină în contra hoardelor iudaice înşelătoare, nu-l vom uita niciodată. Cei ce ne războisem până ieri, acum ne îmbrăţişam. *** Îndreptarele de orientare la aceste şedinţe erau scrierile geniilor noastre naţionale, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., şi mai cu seamă, scrierile şi prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lecţiile de educaţie naţională ale profesorului Găvănescul. Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu o dată citite, ci de trei-patru ori citite şi studiate. În special cursurile sale de economie-politică ce tratau, de la înălţimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la înţelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sforţările pentru cunoaşterea ei. Cel mai mare noroc al nostru şi deci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai problemei jidăneşti din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de a ne orienta faţă de toate manoperele jidăneşti. Cursurile lui, de o mare înălţime academică, erau urmărite de toţi studenţii cu o nemaiîntâlnită atenţie. Amfiteatrul Facultăţii de Drept era totdeauna neîncăpător. Încă multă vreme de acum încolo, Universitatea ieşeană nu va mai avea un profesor ale cărui predici de naţionalism să trezească un interes asemănător. *** În acest timp, viaţa multora dintre noi începe să-şi găsească un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de a lupta pentru neamul nostru primejduit în existenţa sa.
Păreri la cald: