Legionarii II

Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie. În fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan şi cu ordin: " sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revoluţiei ". Şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor. La fiecare 3–4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Trăiască revoluţia comunistă!", "Trăiască Rusia Sovietică!".

Dacă ar fi învins aceştia? Am fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudică, jidănească. România Mare, după mai puţin de o secundă de viaţă, s-ar fi prăbuşit. Noi, poporul român, am fi fost exterminaţi fără milă, ucişi sau deportaţi pe drumurile Siberiei: ţărani, muncitori, intelectuali, cu toţii de-a valma. Pământul din Maramureş până la Marea Neagră, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidăneşti. Aici s-ar fi ridicat adevărata Palestină. Aveam conştiinţa clară, că în acele ceasuri juca balanţa vieţii şi a morţii poporului român. Aceeaşi conştiinţă o aveau toţi jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revoluţie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, ţâşnea din ochii şi din inimile noastre. Erau conştienţi. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONŞTIENŢI. Intelectualii care au învăţat carte şi care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele – căci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor. Aceşti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTĂRÂTOARE susţineau cu o inconştienţă criminală, că " lumina vine de la Răsărit ". Coloanelor revoluţionare, care străbăteau ameninţătoare străzile tuturor oraşelor, cine să li se opună? Studenţimea? Nu! Poliţia? Siguranţa? Aceştia, când auzeau că se aproprie coloanele, intrau în panică şi dispăreau. Nici armata nu le putea sta în cale. Căci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizaţi şi înflămânziţi.

GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

Într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese a Şcolii de Arte şi Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arată o notiţă dintr-un ziar. " Garda Conştiinţei Naţionale ţine şedinţă astă seară, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 ". Am plecat imediat în goană cu o mare nerăbdare de-a cunoaşte şi a mă înrola în rândurile acestei organizaţii ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte. În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât şi aspru, aşteptând să se adune lumea pentru consfătuire. Un cap mare, nişte braţe puternice, pumni grei, statură mijlocie. Era Constantin Pancu, preşedintele Gărzii Conştiinţei Naţionale. M-am prezentat, spunându-i că sunt student şi că doresc să fiu primit ca soldat în Gardă. M-a primit. Am asistat la consfătuire. Veniseră vreo 20 de persoane: un tipograf culegător, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferată, câţiva meseriaşi şi muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvoltarea şi avântul luat de mişcarea comunistă în diverse fabrici şi cartiere şi apoi probleme de organizare a Gărzii. Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate şi jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei.

CONSTANTIN PANCU

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Ieşenilor din ambele tabere, rostit cu nădejde de Români şi cu groază de ceilalţi, nu era un intelectual. Era meseriaş. Instalator de apă şi electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clară, aşezată, pe care şi-o îmbogăţise singur cu suficiente cunoştinţe. Douăzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoreşti. De mai mulţi ani era preşedintele corporaţiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribună, în faţa mulţimii, impunea. Un suflet şi o conştiinţă clar românească. Îşi iubea ţara, armata, Regele. Un bun creştin. O musculatură de luptător de circ şi o forţă în adevăr herculeană. Ieşenii îl cunoşteau încă demult. Înainte de războiu venise la Iaşi un circ cu atleţi. Luptau toate naţiile: Unguri, Turci, Români, Ruşi etc. Într-una din seri, când unul singur bătuse pe toţi ceilalţi luptători, din mijlocul mulţimii spectatorilor se ridică in cetăţean, care cere să lupte şi el cu învingătorul. I se admite. Se dezbracă şi lupta începe. În două minute Ungurul a fost trântit la pământ, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiraţie de admiraţie ale mulţimii, era Constantin Pancu. De aceea când a apărut pentru prima dată pe străzile Iaşiului chemarea la luptă a lui Pancu, lumea, care are cultul forţei, a primit-o cu încredere. Acţiunea lui a durat un an. S-a mărit în măsura primejdiei bolşevice şi apoi s-a micşorat în măsura scăderii ei. La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5–6 şi chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, săptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea şi uneori chiar în Piaţa Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram şi eu. Atunci am învăţat să vorbesc în faţa mulţimii. Este incontestabil că Garda Conştiinţei Naţionale a înălţat într-un moment critic conştiinţa naţională a Românilor într-un punct de importanţă ca acela al Iaşiului şi a aşezat-o ca o barieră în faţa valului comunist. Activitatea aceasta nu s-a mărginit numai la Iaşi. Ne-am deplasat şi în alte oraşe. Apoi foaia "Conştiinţa", care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate oraşele din Moldova şi Basarabia. În domeniul acţiunii, ciocnirile între cele două tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice. Din ele noi ieşeam cu mai mulţi răniţi. Situaţia aceasta de încordare a durat până în primăvară. După două mari victorii ale noastre, puterea ofensivă a adversarilor a fost cu mult redusă.

OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE STATULUI DE CĂTRE

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de greva generală în toată ţara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvoneşte în oraş că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul roşu, tablourile Regelui au fost date jos şi sfărâmate în picioare, iar în locul lor aşezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki şi Racowski. Oamenii noştri au fost bătuţi, mecanicii de la maşini, care erau din Gardă, răniţi. La ora 1, suntem la sediu adunaţi cam o sută. Ce facem ? Pancu prezidează discuţia. Două păreri. Unii susţineau să trimitem telegrame guvernului, cerând intervenţia armatei. Eu eram de părere să mergem toţi cei prezenţi la Regie şi cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru şi la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpuşneanu şi Păcurari, în marş forţat, cântând "Deşteaptă-te Române". În apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap.

Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiş şi îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare armata şi ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oraş vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeşte ca fulgerul. Totuşi greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mişcare. Ce facem ? În mintea noastră încolţeşte o idee. Să căutăm în tot Iaşiul mână de lucru şi să deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrători noi, adunaţi din toate colţurile Iaşiului, sunt introduşi în fabrică. Aceasta începe să funcţioneze. Greva a eşuat. Peste două săptămâni, jumătate din grevişti cer să fie reprimiţi la lucru. Victoria noastră e mare. Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consorţiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Acţiunea aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile româneşti, ridicându-le moralul.

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toţi bolşevizaţi. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Roş, Socola şi Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iaşi al mişcării comuniste, Doctorul Ghelerter şi aghiotantul său, Gheler, îşi fixaseră aici punctul de rezistenţă. Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie şi ca un semnal de începere a grevei generale şi a luptei decisive, apare steagul roşu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autorităţile sunt neputincioase. Noi convocăm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toţi Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, ieşim cu steagurile afară şi pornim întreaga mulţime spre Nicolina. În Piaţa Unirii, autorităţile ne opresc şi ne sfătuiesc să nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunişti înarmaţi care ne aşteaptă şi vor fi mari vărsări de sânge. Noi apucăm atunci din Piaţa Unirii spre gară. Aici arborăm drapele pe depou şi pe clădirea gării. Apoi ocupăm un tren care se afla la peron şi pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimbă macazul şi pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din clădiri, steagul roşu. Eu încep să mă caţăr pe nişte trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru că era o înălţime mare, ajung până la acoperiş. Mă ridic deasupra şi mă târăsc până la vârf. Smulg steagul roşu şi în mijlocul uralelor în adevăr de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic şi leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comuniştii se adună mereu în masă compactă şi manifestează ameninţător. O muzică infernală. Înăuntru urale, afară huiduieli şi înjurături. Cobor încet până jos. Pancu dă ordin de plecare. La poartă însă comuniştii masaţi barează ieşirea şi strigă: "Să vină Pancu şi Codreanu !". Trecem 30 de metri înaintea mulţimii şi pornim spre poartă. La mijloc, Pancu, în dreapta un meseriaş, Mărgărint şi în stânga eu. Toţi trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintăm fără să vorbim nimic. Cei din poartă ne privesc tăcuţi şi nemişcaţi. Iată-ne la câţiva paşi. Mă aştept la un ţiuit de glonţ pe la ureche. Păşim înainte drepţi şi hotărâţi. Totuşi un moment sufletesc neobişnuit. Suntem la doi paşi. Comuniştii se dau într-o parte şi alta lăsându-ne loc liber. Pe o distanţă de aproape zece metri, trecem într-o tăcere mormântală, prin mijlocul lor. Nu ne uităm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici măcar răsuflarea omenească. Din urmă vin ai noştri. Trec şi ei, dar nu se mai păstrează tăcerea. Încep înjurături, ameninţări de ambele părţi. Nici o încăierare. Ne îndreptăm compacţi pe linia ferată spre gara Iaşi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor. Efectul moral al acestei acţiuni este incomparabil. Iaşiul huieşte. Pe stradă nu se vorbeşte decât de Garda Conştiinţei Naţionale. Un curent de redeşteptare românească pluteşte prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru părţi ale ţării, reînvierea. Ne dăm seama, că bolşevismul va fi învins, pentru că în faţa lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de conştiinţă care nu-i va mai permite să se extindă. Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi. Nu mult după aceasta a intervenit şi acţiunea întreprinsă de guvernul Generalului Averescu care a tăiat orice perspectivă acestei mişcări.

SOCIALISMUL NAŢIONAL-CREŞTIN. SINDICATELE NAŢIONALE

Garda Conştiinţei Naţionale a fost o organizaţie de luptă, de dărâmare a adversarului. De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, căci necontenit eram împreună şi aproape regulat la masa sa. Şi-i spuneam: – Nu-i de-ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului. Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii. Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie – pe care n-o iubesc – Dumnezeu – în care nu cred, – Biserică – în care nu intră niciodată, – şi Armată – pe care o trimit la război cu braţele goale. Acestea sunt realităţi, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali. Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate naţionale şi chiar a unui partid politic: "Socialismul naţional-creştin" (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler şi de NaţionalSocialismul german.). Pancu a scris atunci:

CREZUL SOCIALISMULUI NAŢIONAL-CREŞTIN

"Cred într-unul şi nedespărţit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor şi numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste şi în frica lui Dumnezeu cu durere de ţară şi neam. Dătătorul de drepturi egale, civile şi politice la bărbaţi şi femei. Protector al familiei, salariind funcţionarii şi muncitorii pe baza numărului de copii şi pe baza muncii depuse, înţelegând cantitatea şi calitatea, şi într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, şi pământul distribuit tuturor plugarilor. Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) şi muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proporţional cu mărimea capitalului. Şi într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin "fondul riscurilor". Întemeietor de depozite de hrană şi îmbrăcăminte pentru muncitori şi funcţionari care organizaţi în sindicate naţionale vor avea reprezentanţi în comitetele administrative de pe lângă diferite instituţii industriale, agricole şi comerciale. Şi într-unul mare şi puternic "părinte al muncitorilor" şi Rege al ţăranilor, "Ferdinand I-iu", care pentru fericirea României totul a jertfit şi care pentru mântuirea noastră una cu poporul s-a făcut. Care în fruntea oştilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti a biruit, şi care din nou cu dragoste şi încredere se uită către ostaşii ce-i datorează credinţă, şi care vor găsi în cazărmi o adevărată şcoală a naţiunii, pe care să o treacă în termenul de un an. Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului NaţionalCreştin, simbol de armonie între fraţii şi surorile României Mari. Într-una Sfântă Biserică Creştină cu Preoţi trăind din Evanghelie şi care să se jertfească apostoleşte pentru luminarea celor mulţi. Mărturisesc alegerea miniştrilor de către Cameră, suprimarea Senatului, organizarea poliţiei rurale, impozitul progresiv pe venit, şcoli de agricultură şi meserii la sate, "cercuşoare" pentru gospodine şi adulţi, azile pentru invalizi şi bătrâni, case naţionale, cercetarea paternităţii, aducerea legilor efectiv la cunoştinţa tuturor, încurajarea iniţiativei particulare în interesul Neamului şi dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti. Aştept învierea conştiinţei naţionale la cel din urmă păstor şi coborârea celor luminaţi în mijlocul celor trudiţi spre a-i întări şi ajuta în adevărata frăţie, temelia României de mâine. Amin! "Garda Conştiinţei Naţionale" Ziarul "Conştiinţa", Luni 9 Februarie 1920. Ne-am apucat apoi de organizarea sindicatelor naţionale. Iată un proces-verbal de constituire a unui sindicat. Îl public pentru a scoate în relief conştiinţa muncitorimii ieşene în acele ceasuri: "Proces-verbal Subsemnaţii meseriaşi, muncitori si funcţionari ai Fabricii de tutun R.M.S., întruniţi aseară, Luni 2 Februarie 1920 în localul "Gărzii Conştiinţei Naţionale" Str. V. Alecsandri No. 3, sub preşedinţia D-lui C. Pancu, preşedinte activ al Gărzii, faţă cu tendinţele criminale ale unor indivizi care servesc alte interese decât acelea ale Neamului lor şi faţă cu propaganda pe care o fac, pentru a lovi şi în bunul mers al acestei instituţii ţi în existenţa noastră a acelor care muncim de o viaţă întreagă pentru bucăţica de pâine, care e şi singura hrană a noastră şi a copiilor noştri, noi muncitori români cinstiţi şi legali care înţelegem să mergem sub steagul ţării noastre, şi care înţelegem să mergem pe drumul pe care îl dictează interesele supreme ale neamului acestuia, pentru bunul mers al acestei instituţii, pentru a face să se înceteze odată propaganda duşmanului printre rândurile noastre, am hotărât să ne constituim într-un sindicat naţional profesional, pentru care am ales următorul comitet şi un delegat al "Gărzii Conştiinţei Naţionale". Urmează 183 de semnături. "Conştiinţa" 9 Februarie 1920. Nr.17 şi 18.

UN TABLOU FIDEL AL SITUAŢIEI LA 1919

Încerc să redau momentul de la 1919-20, luând din ziare şi manifeste ceea ce cred a fi semnificativ. Primul manifest lansat de Constantin Pancu în Iaşi în August 1919, lipit pe toate zidurile Iaşiului, într-un moment de dezorientare generală, este semnalul de luptă al Iaşiului muncitoresc românesc: "APEL CĂTRE MESERIAŞI, MUNCITORI, SOLDAŢI ŞI ŢĂRANI ROMÂNI Fraţilor, După ani de groaznice lupte lumea sărbătoreşte pacea între oameni, conducătorii luminaţi din toate ţările civilizate se silesc să înlăture războiul prin întemeierea unei legi pentru unei vieţuiri paşnice în viitor. Dar iată că din răsărit se aud glasuri de ură care vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge. Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi. Străinii de peste hotare încearcă să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii care trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci: Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici. Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună. Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea şi desfrâul în mijlocul popoarelor. Mai mult încă: ei zic că voiesc desfiinţarea capitalului câştigat prin sudoarea frunţii. Ne spun că nu voiesc războiul dar ei se războiesc. Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii. Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor lor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Datoria oricărui bun Român este de a se îngriji ca şi pe viitor sămânţa neînţelegerii, pe care o încearcă să o arunce între noi, să nu prindă rădăcini. Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi. Fiţi cu luare aminte! Păstraţi-vă sufletul curat, nu uitaţi că mântuirea noastră este munca, unirea şi cinstea. Fraţi soldaţi, Cu credinţă în Dumnezeu aţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre aţi tras pentru veşnicie hotarele ţării. Cu sângele vostru aţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre. De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite să strice ceea ce voi aţi săvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţa către Rege. Aţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci aşa au făcut părinţii şi străbunii noştri. Fraţi ţărani, Dumnezeul părinţilor noştri s-a înduioşat de suferinţele noastre şi ne-a dat un an îmbelşugat cum rar s-a văzut. Fiţi recunoscători faţă de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţa voastră. Înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu sârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul din Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-aţi câştigat în întregime. Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră. Fraţi români, În voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sunteţi şi fericirea zilei de mâine. Iar voi să nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări. Duşmanii ne atacă la Nistru şi la Tisa. Ei încearcă să tulbure şi pacea înăuntru ţării. Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţa în Dumnezeu. Fiţi cu luare aminte, chemaţi la calea adevărată şi pe cei care s-au rătăcit şi au trecut în rândurile celor fără neam şi credinţă. Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării. Spuneţi străinilor şi înstrăinaţilor care încearcă să ne tulbure, că în jurul nostru s-a format o gardă naţională care veghează şi va lupta contra celor ce voiesc să semene neînţelegeri între noi. Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii noştri şi de înălţimea vremurilor pe care le trăim. (ss) Cercul român al meseriaşilor, Sindicatul tracţiunii C.F.R., Sindicatul profesional C.F.R., Societatea invalizilor de război, Breasla fierarilor etc." "Conştiinţa" Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.

CONDUCĂTORII MUNCITORILOR ROMÂNI

Conducătorii muncitorilor români comunişti, nu erau nici români şi nici muncitori. La Iaşi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc. La Bucureşti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc. În jurul lor o serie de muncitori români rătăciţi. În caz de reuşită a revoluţiei, preşedinte de republică, ce ar fi uzurpat locul măritului Rege Ferdinand, trebuia să fie Ilie Moscovici. În parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toţi deputaţii şi senatorii tuturor ţinuturilor româneşti unite, înfioraţi de marele act al Unirii, se ridicaseră în picioare şi aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici a refuzat să se ridice, stând jos ostentativ.

ATITUDINEA PRESEI JIDĂNEŞTI

Este necesar de subliniat atitudinea presei jidăneşti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori naţia românească a fost ameninţată în existenţa ei, această presă a susţinut tezele care conveneau mai bine duşmanilor noştri. După cum, urmărind evenimentele, uşor se poate vedea că aceleaşi teze au fost combătute cu înverşunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei mişcări de renaştere românească. Îngrijorările noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.

LIBERTATEA

Libertatea aşa de mult contestată azi mişcării naţionale, era atunci ridicată la rangul de dogmă, întru cât ea trebuia să servească cauza nimicirii noastre. Iată de pildă ce scria "Adevărul" din 28 Decembrie 1919 sub semnătura lui Emil D. Fagure (Honigmann): "...Acordându-se dreptul de liberă manifestare partidului socialist, nu se poate susţine că se acordă un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi să manifesteze, va trebui să se respecte acest drept...".

URA

În aceeaşi foaie putem citi: "Ura trebuie să fie veşnic călăuza contra partidului de ucigaşi care a domnit în cap cu Ion Brătianu". Ura iudaică împotriva Românilor e binecuvântată. E susţinută; se face apel la ea. Nu e o crimă. Nu e o ruşine medievală. Când e vorba însă ca Românii să-şi apere drepturile lor încălcate, acţiunea lor este etichetată drept ură şi ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clădi.

ORDINEA LEGALĂ ("ADEVĂRUL" 5 OCT. 1919)

"S-a isprăvit! Prin <<înaltul>> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al stării de asediu şi al cenzurii, opoziţia şi ţara întreagă este scoasă în afară de lege. Este pur şi simplu regimul dictaturii militare în care singură coroana este atot-puternică. Coroana şi partidul liberal, iar ca executor al acestor două voinţe este guvernul de generali........ astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Dacă va fi luat ca un atac spunerea adevărului că coroana şi-a asumat greaua sarcină de a conduce singură şi cu partidul liberal ţara, acest atac va trebui totuşi să-l dăm. Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernământ, dacă prin aceasta se înţelege că nu avem dreptul să protestăm cu toată vehemenţa contra guvernului actual care este rezultatul voinţei neconstituţionale a două persoane, noi vom protesta... Dacă altă cale nu este deschisă împotriva acestei stări de lucruri, dacă am şti că incitarea la revoltă sau contra ordinii aşa zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este nam ezita un singur moment să o facem, căci contra unui regim dictatorial şi de teroare nu există alt mijloc de luptă. ...Ne socotim în faţa unei bande înarmate care se pune în afară de legi şi uzează de forţe brutale... Cu toate acestea vom flutura acest steag şi căzând vom striga totuşi: jos tirania; trăiască libertatea". Iată presa jidănească de la 1919. Deci: incitarea la revoltă contra Coroanei, contra formei de guvernământ şi ordinii legale.

INCITAREA LA REVOLTĂ ("ADEVĂRUL" din 11 OCT. 1919)

"Nebunii! Unde sunt nebunii?" "Cum am zis, avem prea mulţi oameni cuminţi şi nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni şi au dezrădăcinat regimul boieresc de atunci... Ne trebuie şi nouă nebuni. Cu oameni cuminţi care despică un păr în 14 şi tot nu se hotărăsc, nu este nimic de făcut. Ne trebuie cel puţin un nebun, dacă nu mai mulţi nebuni. Ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu?... ...Se cere dar un nebun. Să vină dar nebunii. Până şi socialiştii s-au cuminţit. Ei au realmente un partid în dosul lor şi oameni care n-ar trebui să aibă frică de nimeni. Frică văd că n-au. Dar sunt şi cuminţi. Ca şi altădată, I. Nădejde, se ţin grăpiş de starea legală. Cei de la putere civili şi militari vor să-i scoată. Inutilă încercare. Tactica lor e starea legală. Chiar când sunt împuşcaţi ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiţi în bătăi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii săi, socialiştii protestează, ce-i drept, cu multă demnitate, dar nu se abat de la calea legilor. În orice caz, ne trebuie nebuni. Să iasă nebunii care să înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi.