Vara anului 1922 n-a trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep să se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituţii menite să facă educaţie naţională şi morală poporului român. Expropriaţi în comerţ, expropriaţi în industrie, expropriaţi în bogăţiile solului şi subsolului românesc, expropriaţi în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriaţi şi de pe scena teatrelor naţionale. Teatrul, alături şi şcoală şi de biserică, poate înălţa o naţie decăzută, la conştiinţa drepturilor şi misiunii ei istorice. El poate pregăti şi înălţa la luptă dezrobitoare o naţie. Citeşte tot articolul → Legionarii V

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-şi pună cu durere sfâşietoare problema pământului său, în faţa unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, şi-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca şi istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. Să fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul ameninţat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut şi fac. Anomalie şi stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradicţie cu toată lumea şi cu întreaga noastră istorie. De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor? Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. Citeşte tot articolul → Legionarii VI

A doua zi am plecat la Bucureşti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Şumuleanu şi tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidăneşti, fiind copleşiţi de batjocuri, de lovituri şi chiar de răni, şi care astăzi trăiau marea satisfacţie de a vedea tot tineretul cult al ţării, în număr de peste 30.000, înălţând steaguri de luptă pentru credinţa pe care ei o viaţă întreagă o slujiseră. La Bucureşti însă, gândurile mele n-au fost primite cu acelaşi entuziasm. Întâi, pentru că am găsit oarece rezistenţă la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma să creăm o mişcare naţională şi să-l proclamăm şef al acestei mişcări, în adunarea ce urma să se ţină, profesorul Cuza a găsit că planul nu era bun, deoarece, spunea el: – Noi n-avem nevoie de organizare, mişcarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase. Eu am insistat, comparând o mişcare de mase cu un puţ de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucneşte, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăştia în toate părţile. Am plecat însă fără rezultat. Citeşte tot articolul → Legionarii VII

La poliţie mi s-a spus: – Domnule Codreanu, trebuie să mergi până la tribunal cu agentul. – De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul la îndoială. Mă simţeam ofensat. – Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât să meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenţi de poliţie. Ajung la Tribunal. Agentul intră şi mă introduce şi pe mine în faţa domnului judecător de instrucţie Caţichi. Domnul judecător îmi spune: – Eşti arestat şi trebuie să te trimit la penitenciar. Când am auzit mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat”, era ceva infamant. Nimeni dintre ieşeni nu mai fusese arestat şi nu se auzise ca un student naţionalist să fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător! M-am apropiat de masa judecătorului de instrucţie şi i-am spus: Citeşte tot articolul → Legionarii VIII