Corneliu Zelea Codreanu - Anii din tineretea mea (Legionarii)

Numerus clausus Numărul jidanilor Problema pământului românesc Noi şi pământul nostru Problema oraşelor Problema şcolii româneşti Problema păturii conducătoare româneşti Problema culturii naţionale Reîntoarcerea în ţară La Iaşi La Bucureşti La Cluj Adunarea de la Iaşi din 4 martie 1923, Înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale Creştine 4 martie 1923 Alte organizaţii antisemite sau naţionaliste Fascia Naţională Română şi Acţiunea Românească Modificare art. 7 din Constituţie Prima mea arestare Vasile Conta, Vasile Alecsandri. Mihail Kogălniceanu, Mihail Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Costache Negri. A. D. Xenopol Logodna Procesul Moţa–Vlad În jurul celor petrecute la grădină Întrunirile de protestare contra lui Manciu.

Se ordonă anchetă administrativă, memoriul d-lui Maior Ambrozie Ziua fatală, 25 octombrie 1924 Doua articole în jurul cazului Manciu Greva foamei Singur la Galata Mutarea procesului la Focşani La Turnu Severin Procesul Spre Iaşi

IUNIE 1925 – IUNIE 1927

Nunta Botezul de la Ciorăşti După un an reîncepe munca Primejdii care pândesc o mişcare politică Critica conducătorului Un proces de conştiinţă În Franţa, la carte La Grenoble Alegeri generale în ţară În Munţii Alpi La Bucureşti, Liga Apărării Naţionale Creştine s-a rupt în două Ce se întâmplase? Cum am procedat în faţa acestei situaţii.

LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL

Legiunea Arhanghelului Mihail Materia Vasile Conta Vasile Alecsandri Mihail Kogălniceanu Mihail Eminescu Ion Heliade Rădulescu Bogdan Petriceicu Haşdeu Costache Negri A. D. Xenopol Greva generală a studenţimii continuă Iunie 1923 Planurile iudaismului Planurile mari ale iudaismului faţă de pământul şi neamul românesc Planurile iudaismului faţă de mişcarea studenţească Argumente şi atitudini jidăneşti Congresul conducătorilor mişcărilor studenţeşti Congresul de la Câmpulung al L.A.N.C. Complotul studenţesc din octombrie 1923 Afară Obolul moţilor Gânduri de viaţă nouă

Izolarea politicianismului Pedepsirea trădării şi procesul La Iaşi

UN AN DE MARI ÎNCERCĂRI MAI 1924 – MAI 1925

Căminul Cultural Creştin Prima tabără de muncă O nouă lovire Copleşit de lovituri Sus, în cabinetul prefectului Încercarea de sfărâmare a blocului nostru Raţiunea În contra mişeliei Primele începuturi de viaţă legionară Programul nostru Privelişti din viaţa publică românească Gânduri în faţa acestei lumi Etapele de dezvoltare ale Legiunii Conţinutul primului număr („Pământul Strămoşesc”) „Pământul Strămoşesc” nr.2 Dezinteresarea în luptă Disciplina şi dragostea Lupta pentru menţinerea revistei

Alte nume care se desprind citind primele numere ale revistei Cum era privită acţiunea noastră Dincolo de forme Mişcările naţionale şi dictatura Primele începuturi de organizare Legământul primilor legionari O nouă bătălie Probleme de ordin material Vara lui 1928 În luptă cu mizeria Profesorul Găvănescul primeşte săcuşorul cu ţărână 3–4 ianuarie 1929

SPRE MASELE POPULARE

La moţi Vara lui 1929 Hotărârea de a păşi în mase 15 decembrie 1929 În Ardeal, la Ludoşul de Mureş În Basarabia Din nou în Basarabia Frământări în Maramureş Marşul în Basarabia Atentatul contra Ministrului Anghelescu

Dizolvarea Legiunii Arhanghelului Mihail şi a Gărzii de Fier Procesul Mişcarea Legionară în primele alegeri Lupta de la Neamţ

DEMOCRAŢIA ÎMPOTRIVA NEAMULUI

În Parlament Câteva observaţiuni asupra democraţiei Elecţiune, selecţiune şi ereditate Individ, colectivitate naţională, naţiune Neamul Ţelul final al neamului Monarhia şi legea monarhiei Lupta de la Tutova A doua dizolvare a Gărzii Noi alegeri generale Pentru a doua oară în Parlament Cum se prezenta organizaţia legionară în 1932–1933

OFENSIVA CALOMNIILOR

„Mişcarea anarhică şi teroristă” „În slujba străinilor” „Suntem în solda hitleriştilor”

Fabrica de bancnote false de la Răşinari Echipa morţii La Teiuş Digul de la Vişani Camarazi,

6 Decembrie 1935,

Carmen Sylva

LEGIONARI, Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toţi legionarii: din sat, din fabrică şi din universitate. Nu ţin seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărţi. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi. De doi ani de zile stăm legaţi cu lanţurile infamei cenzuri. De doi ani de zile numele nostru şi acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra noastră ploaie de mişelii în aplauzele duşmanilor şi în speranţele lor că vom pieri. Dar aceşti cavaleri ai laşităţii, ca şi stăpânii lor, se vor convinge, de altfel, în curând, că toate atacurile în care şi-au acumulat nădejdile de nimicire a mişcării legionare, toate frământările şi toate sforţările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepţi, nemişcaţi, neînvinşi şi nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară şi nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume. Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii. Şi la voi, acei ce veţi trebui să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor.

PĂŞIND ÎN VIAŢĂ

MARTIE 1919 ÎN PĂDUREA DOBRINA

În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a. Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare, şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme şi muniţii, să păstrăm un secret desăvârşit, să facem recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure şi să găsim o formă care să mascheze intenţia noastră. Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-naţională a elevilor liceului din Huşi, căreia iam dat numele: "Mihail Kogălniceanu". Ea a fost aprobată de direcţiunea liceului. Au început şezători şi conferinţe în oraş. În public tratam obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia. *** Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deşi copii, abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în toiul ei la câţiva paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistenţă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, şi în general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare anti-româneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât de soarta noastră ca neam. În atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija vieţii şi libertăţii ţării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolţit în mintea noastră de tineri ideea unei acţiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei. Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul şi sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului şi apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul şcolii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a Locotenentului Emil Pălăngeanu şi sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educaţie ostăşească şi mi-am căpătat o sănătoasă încredere în puterile mele. De altfel, educaţia militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viaţa. Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi viitoare. Tot aici am fost învăţat să vorbesc puţin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei şi a spiritului retoric. Aici am învăţat să-mi placă tranşeea şi să dispreţuiesc salonul. Noţiunile de ştiinţă militară căpătate acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma acestei ştiinţe. Iar cultul sentimentului demnităţii de om şi de ostaş, în care mau crescut ofiţerii, îmi va crea greutăţi şi mă va expune la suferinţe, într-o lume lipsită adesea şi de onoare şi de simţul demnităţii. Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Huşi. Tatăl meu era concentrat de doi ani şi plecat cu regimentul în Carpaţi. Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând şi închinându-se, mi-a spus: "Scoală, că trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înţeles că s-a decretat mobilizarea şi că în acel moment armata română a trecut munţii. Cuprins de emoţie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi şi eu printre luptătorii de pe front. În sfârşit, după multe peripeţii, am ajuns la acelaşi regiment în care era şi tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului. Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat să mă primească voluntar. Totuşi am luat parte la înaintarea şi retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în faţa inamicului care înainta. Deşi rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-şi compania tot timpul retragerii şi apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz. Într-o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiţerii îşi inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe şosea. Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după puţin timp îmi spune: "N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte şi nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu şase copii mici, fără nici un sprijin. Şi Colonelul m-a chemat şi mi-a spus că nu vrea să-şi ia răspunderea rămânerii tale pe front". Simţeam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul nopţii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată. Observând insistenţa lui, am predat carabina şi cele două cartuşiere şi în timp ce coloanele regimentului păşeau înainte, pierzându-se în liniştea şi întunericul nopţii, eu am rămas singur pe marginea unui şanţ, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră. Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Şcoala Militară de Infanterie, de la Botoşani, cu acelaşi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educaţia şi cunoştinţele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă a Şcolii Militare. Cei patru ofiţeri distinşi: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu şi Maiorul Şteflea, mi-au îndrumat paşii pe căile luptelor şi al sacrificiilor pentru ţară. Şi acum, după un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiţi pe la casele noastre. Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al munţilor. De aceea educaţia ostăşească şi sângele din vine imprimau acţiunii de la Dobrina – naivă ca manifestare – o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o. În acele momente, noi simţeam în inimi, sfatul şi experienţa lor, prezenţa şirurilor de strămoşi, care au luptat pentru Moldova pe aceleaşi cărări nepătrunse de duşmani.

LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI SEPTEMBRIE 1919

Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul şi grupul nostru s-a despărţit îndreptându-se fiecare spre universităţi. De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra ţara în contra valurilor de vrăjmăşie care se ridicau ameninţătoare şi dinlăuntru şi din afara hotarelor. *** Plecam din Huşi în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult aşteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunoştinţe pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzaţie, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formaţie al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească a clasicilor români citisem toate articolele din "Semănătorul" şi "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga şi A. C. Cuza. Tatăl meu le avea în nişte lăzi, în podul casei. În ceasurile libere, mă suiam acolo şi mă ocupam cu acest soi de literatură. Esenţa acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, a celor trei idealuri de viaţă ale poporului român: 1) Unirea tuturor Românilor. 2) Ridicarea ţărănimii prin împroprietărire şi drepturi politice. 3) Rezolvarea problemei jidăneşti. Două maxime însoţeau naţionaliste din acea vreme: manşeta tuturor publicaţiilor "România Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor." N.Iorga "Naţionalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a naţionalităţii." A. C. Cuza Cu mare evlavie mă apropiam de Iaşiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înţeleagă sau măcar să nu dorească al vedea. Multe oraşe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunţa numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simţim sufletul răscolit. Deasupra tuturor însă se ridică Suceava şi Iaşiul. Suceava cetatea lui Ştefan cel Mare, Iaşiul oraşul lui Cuza Vodă. Oraşul unirii de la 1859, care prin înfiinţarea Universităţii, devine oraşul tinereţii şi a celor mai curate aspiraţii ale ei. În Iaşi au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o şcoală a naţionalismului; Iaşiul, oraşul marilor avânturi româneşti, al înălţimilor, al idealurilor, al aspiraţiunilor noastre naţionale. Mare prin durerile de la 1917, când aici şi-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 oraşul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său şi mare prin tragedia lui prezentă – căci oraşul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iaşiul zidit pe şapte dealuri, ca Roma, este şi rămâne cetatea eternă a românismului. Câte amintiri glorioase! Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri: "Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română" ........................ Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iaşului tăcut, cu chemări nepătrunse şi cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintaşi. Studentul ieşean, în liniştea nopţii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate şi străine ale Iaşiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: "Cine-a îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia..." De acest oraş mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar şi mişcat pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. Şi ca orice copil veneam emoţionat să revăd şi să sărut pământul natal. *** M-am înscris la Facultatea de Drept. * Universitatea ieşeană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studenţii vechi, întorşi acum de pe front, păstrau linia tradiţiei naţionaliste a vieţii studenţeşti dinainte de război. Erau împărţiţi în două tabere: una sub conducerea lui Lăbuşcă de la Litere şi alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca număr, era copleşit de masa imensă a studenţilor jidani veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului. Profesorii Universităţii, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul şi Corneliu Şumuleanu, erau părtaşii aceleaşi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenţii majorităţii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Răsărit", adică de peste Nistru. Această atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee şi notă naţionalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studenţilor. Unii susţineau bolşevismul pe faţă, alţii – cei mai mulţi – spuneau: " Orice s-ar zice, a trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Lăbuşcă a alunecat de-a binelea în direcţia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem şi eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care ieşisem înfrânţi. Înaintarea acestor idei antiromâneşti, susţinută de o masă compactă de profesori şi studenţi şi încurajată de toţi duşmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studenţească nici o rezistenţă românească. Câţiva care mai încercam să rămânem pe poziţie eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu " libertatea de conştiinţă" şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenţi, în care se propaga bolşevismul, se ataca Armata, Justiţia, Biserica, Coroana. O singură societate îşi mai păstra un caracter românesc: " Avram Iancu " a Bucovinenilor şi Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.