Numerus clausus Numărul jidanilor Problema pământului românesc Noi şi pământul nostru Problema oraşelor Problema şcolii româneşti Problema păturii conducătoare româneşti Problema culturii naţionale Reîntoarcerea în ţară La Iaşi La Bucureşti La Cluj Adunarea de la Iaşi din 4 martie 1923, Înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale Creştine 4 martie 1923 Alte organizaţii antisemite sau naţionaliste Fascia Naţională Română şi Acţiunea Românească Modificare art. 7 din Constituţie Prima mea arestare Vasile Conta, Vasile Alecsandri. Mihail Kogălniceanu, Mihail Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Costache Negri. A. D. Xenopol Logodna Procesul Moţa–Vlad În jurul celor petrecute la grădină Întrunirile de protestare contra lui Manciu. Citeşte mai departe »

Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie. În fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan şi cu ordin: ” sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revoluţiei “. Şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor. La fiecare 3–4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: “Jos Armata!”, “Jos Regele!”, purtând placarde pe care se putea citi: “Trăiască revoluţia comunistă!”, “Trăiască Rusia Sovietică!”. Citeşte mai departe »

Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanţia unităţii şi a rezistenţei noastre în faţa oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta şi de a o compromite prin orice mijloace. Iată, de pildă, cum tratează „Dimineaţa” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand: Citeşte mai departe »

La celelalte universităţi, linişte. La Cernăuţi, încă din primăvara anului 1921, au început mişcări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile s-a sfârşit cu victoria studenţilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studenţilor în Drept o vizită a ieşenilor la Cernăuţi. Am fost bine primiţi de profesori şi studenţi. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât să împărtăşim şi colegilor cernăuţeni credinţa cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru. N-a fost greu. Pentru că Cernăuţii, ca şi Iaşiul şi mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comerţul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul şi cu românii lui, sub cotropirea jidănească. În scurt, s-a făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul şi visul comun de a ne vedea odată neamul trezit la conştiinţa demnităţii, puterii şi drepturilor lui de stăpân pe soarta şi pe ţara sa. Această legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într-un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată. Citeşte mai departe »

Vara anului 1922 n-a trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep să se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituţii menite să facă educaţie naţională şi morală poporului român. Expropriaţi în comerţ, expropriaţi în industrie, expropriaţi în bogăţiile solului şi subsolului românesc, expropriaţi în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriaţi şi de pe scena teatrelor naţionale. Teatrul, alături şi şcoală şi de biserică, poate înălţa o naţie decăzută, la conştiinţa drepturilor şi misiunii ei istorice. El poate pregăti şi înălţa la luptă dezrobitoare o naţie. Citeşte mai departe »

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-şi pună cu durere sfâşietoare problema pământului său, în faţa unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, şi-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca şi istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. Să fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul ameninţat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut şi fac. Anomalie şi stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradicţie cu toată lumea şi cu întreaga noastră istorie. De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor? Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. Citeşte mai departe »

A doua zi am plecat la Bucureşti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Şumuleanu şi tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidăneşti, fiind copleşiţi de batjocuri, de lovituri şi chiar de răni, şi care astăzi trăiau marea satisfacţie de a vedea tot tineretul cult al ţării, în număr de peste 30.000, înălţând steaguri de luptă pentru credinţa pe care ei o viaţă întreagă o slujiseră. La Bucureşti însă, gândurile mele n-au fost primite cu acelaşi entuziasm. Întâi, pentru că am găsit oarece rezistenţă la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma să creăm o mişcare naţională şi să-l proclamăm şef al acestei mişcări, în adunarea ce urma să se ţină, profesorul Cuza a găsit că planul nu era bun, deoarece, spunea el: – Noi n-avem nevoie de organizare, mişcarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase. Eu am insistat, comparând o mişcare de mase cu un puţ de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucneşte, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăştia în toate părţile. Am plecat însă fără rezultat. Citeşte mai departe »

La poliţie mi s-a spus: – Domnule Codreanu, trebuie să mergi până la tribunal cu agentul. – De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul la îndoială. Mă simţeam ofensat. – Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât să meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenţi de poliţie. Ajung la Tribunal. Agentul intră şi mă introduce şi pe mine în faţa domnului judecător de instrucţie Caţichi. Domnul judecător îmi spune: – Eşti arestat şi trebuie să te trimit la penitenciar. Când am auzit mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat”, era ceva infamant. Nimeni dintre ieşeni nu mai fusese arestat şi nu se auzise ca un student naţionalist să fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător! M-am apropiat de masa judecătorului de instrucţie şi i-am spus: Citeşte mai departe »