Apelativum chelnerum

Chelnerii şi meseria lor. După cum spuneam şi-n articolele precedente, cât timp am stat în Vamă, am mâncat la Corsarul. Aici localul este destul de mare, etaj, parter, terasă, tot. Foarte mişto şi preţuri bunicele. În schimb ... servirea aproape bună. Am ajuns undeva la ora 11:34 să servim ceva, în schimb, chelnerul ne-a adus un meniu pentru micul dejun. Ochii ca la melci pe el, ne uităm unii la alţii, nu înţelegeam de ce ceilalţi serveau ciorbe şi grătare şi noi aveam în meniu icre şi ouă ochiuri.

M-am hotărât şi am zis să-l strig. Cum strigăm un chelner? Oriunde ar fi el. Şi stau un pic şi procesez şi strig, "Chelner!" - nimic. "Băiatul!" - se uită unul, el nimic. "Boss!" - nimic. "Serife!" - tot nimic, în schimb celelalte mese se uitau la mine. "Patroane!" - hop direct lângă mine cu celebra scuză: "Îmi pare rău, dar nu v-am auzit!".

S-a făcut comandă, am mâncat, am terminat, am plătit şi am plecat. Seara ne-am întors şi erau tâmpiţi de atâtea comenzi. Nu mai răspundeau nici dacă îi trăgeai de mânecă.

În schimb, ieri am ieşit pe o terasă de pe Splaiul Independenţei, cu preţuri PIPERATE (am aflat ulterior), unde am servit 3 costiţe bavareze şi o ciorbiţă + o apă minerală = 60 de lei, unde chelnerii cum ridicai mâna, indiferent la ce masă te aflai (ce-i drept clienţi mai pai) veneau imediat. Cum ridicai privirea şi o intersectai cu a lor cum veneau la tine. Servire ireproşabilă.