Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie. În fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan şi cu ordin: " sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revoluţiei ". Şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor. La fiecare 3–4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Trăiască revoluţia comunistă!", "Trăiască Rusia Sovietică!". Citeşte tot articolul → Legionarii II

Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanţia unităţii şi a rezistenţei noastre în faţa oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta şi de a o compromite prin orice mijloace. Iată, de pildă, cum tratează „Dimineaţa” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand: Citeşte tot articolul → Legionarii III

La celelalte universităţi, linişte. La Cernăuţi, încă din primăvara anului 1921, au început mişcări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile s-a sfârşit cu victoria studenţilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studenţilor în Drept o vizită a ieşenilor la Cernăuţi. Am fost bine primiţi de profesori şi studenţi. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât să împărtăşim şi colegilor cernăuţeni credinţa cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru. N-a fost greu. Pentru că Cernăuţii, ca şi Iaşiul şi mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comerţul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul şi cu românii lui, sub cotropirea jidănească. În scurt, s-a făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul şi visul comun de a ne vedea odată neamul trezit la conştiinţa demnităţii, puterii şi drepturilor lui de stăpân pe soarta şi pe ţara sa. Această legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într-un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată. Citeşte tot articolul → Legionarii IV

Vara anului 1922 n-a trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep să se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituţii menite să facă educaţie naţională şi morală poporului român. Expropriaţi în comerţ, expropriaţi în industrie, expropriaţi în bogăţiile solului şi subsolului românesc, expropriaţi în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriaţi şi de pe scena teatrelor naţionale. Teatrul, alături şi şcoală şi de biserică, poate înălţa o naţie decăzută, la conştiinţa drepturilor şi misiunii ei istorice. El poate pregăti şi înălţa la luptă dezrobitoare o naţie. Citeşte tot articolul → Legionarii V